Archive for zf

La cules de rodii în cartierul Rahova 42/partea I

Posted in La cules de rodii în cartierul Rahova/roman with tags , , , , , , on March 25, 2011 by Anni-Lorei

Cândva, după o primăvară îmbibată cu miros de murdar şi de moarte, după cutremurul ce ne-a schimbat ca un scurtcircuit vieţile la 4. martie 77, am aflat că „podul de piatră” dacă se dărâmă, pentru că „ a venit apa şi l-a luat”, în viaţa reală nu mai puteam „face altul şi mai frumos”……..

Ce s-a pierdut în primăvara aceea nu mai putea fi readus în nici un fel în forma ştiută.
N-a mai apărut actorul Toma Caragiu (familie veche din Cadrilater) în vieţile noastre, să ne spună „cum e în tenis” sau cum se citesc inscripţiile pe doedorantele poloneze, nu am mai petrecut nici un revelion cu domnul care ştia să pună „şopârle”, n-a mai cântat Doina Badea şlagarele ei inconfundabil de lungi, nu a mai criticat scriitorul Bakonsky, nu au mai fost traduse Vedele în nici o rimă de talentata Viorica Vizante (traducătoare, familie de farmacişti; venită după Război de la Cernăuţi), iar Veronica Porumbacu (scriitoare, traducătoare) nu a mai citit poezii în nici o emisiune radiofonică. Ivasiuc a disparut precum romanul lui „Păsările”. Totul s-a întâmplat în circa un minut.

Toma Caragiu pentru a nu mă descuraja pe viaţă mi-a spus la o probă de teatru, cu câteva zile înainte de cutremur:

– Măi fetiţă, nu zic că nu ştii nimic, ştii multe, literatura română e mare, dar are prea puţine roluri de virgine….Lasă-l dracu de teatru pentru alţii, apucă-te de ceva serios şi mai ales încet, că nu e de tine scena pe care trebuie să fii cu gura mare, drăguţă, eh, acu du-te tu la mătuş-ta şi spune-i ce ţi-am zis…..

Până să-i zic mamei cum mi-a zis domnul acela mare cu o voce cât Sala Palatului, am plâns de m-am stricat în Cişmigiu. Nu prea înţelesesem eu bine ce a vrut exact, dar ştiam un lucru, scena nu e de mine, sunt prea înceată, teatrul e o lume neserioasă şi cică eu aş fi bună de nevastă, mamă sau soră de caritate.

Mama, când i-am spus, a râs cu poftă, i-a spus şi tatei, dar acela a dat din cap, ochiul său strâmb reuşi să mă apostrofeze chiar clipind mai repede, şi oricum tata avea mari dubii în ceea ce priveşte soarta actriţelor:

– La uşe de om serios, nu bate actor….nu faşi actorie, ueber meine Leiche, (peste cadavrul meu)….tu nu auzi che eşti im Mund (la vorbit) cu defect de vorbit??, dinţii strimbi nu e frumos, mersu leghenat nu e bine, şi zu viele (prea mulţi) actori romani aşunşe, nu trebe şi actori nemţi…n-avem bani de aruncat…!!

„N-avem bani de aruncat” era aşa o zicală, cu care se termina orice hotărâre luată serios de tata şi nu era chip să i te împotriveşti. Ca şi cum cineva ar fi aruncat cu bani, în afară de clipele în care un mort „trecea” o intersecţie…dar erau mai mulţi care să-i strângă, decât cei care îi aruncau trişti spre lumea de dincolo.

La teatrul Bulandra cred că se juca „Lungul drum al zilei către noapte” sau nu-mi amintesc bine, dar ştiu că la televizor era un film bulgăresc „Dulce şi amar”.
Şi acum mă mir cum de se potrivesc până şi titlurile momentelor cruciale prin care am trecut în primăvara vieţii noastre?

A fost prima oară, cuprinsă de spaima nopţilor cu lună plină, că am ţipat la Dumnezeu.

Am intrat în biserică şi nu am mai stat ca „adormita” sau „gioconda”, cum le plăcea la bătrânele săsoaice să îmi zică, în timp ce îmi întorceau obrajii cu degetele lor cărnoase de la munca multă şi brută, da, ca prin maşina de tocat îmi suceau fălcile, minunându-se ba ca sunt tari, ba că sunt roşii…

– Teu Eni, det meidscha is stumm , (draga Ana, fata asta a ta e mută!), adăugau privindu-mă fix, căutându-mă, de parcă eu aş fi fost căzută în mine, ca într-o fântână, zgândărindu-mă cum făceam noi cu căţeii prin gard ca să latre şi să se enerveze oamenii mari.
Da, aceşti oameni mari căutau să mă facă să zic ceva…..de care să poată râde în comentariile lor, în limba lor, pentru noi nevorbitorii de dialecte, tare strâmbă…..

Pentru că eu dacă ziceam ceva, ziceam în germană sau română şi asta îi distra. Ei vorbeau toţi dialect, eu eram un fel de mulatru adus aşa, liber şi de bună voie, la „jocurile” de duminică dimineaţa.

Da, din 4 martie nu am mai stat ca „adormita”, am plâns tare, iar singurul Hristos resemnat la altar a început să se piardă în valuri de lacrimi, să se topească şi bunătatea lui şi cuvintele mele de înţelegere.

M-am dus hotărâtă la preot să aflu motivul dispariţiei lumii mele de copil tânăr şi plin de speranţă:
– Warum, Herr Pfarrer, warum? (De ce, părinte , de ce?)
– Ich weiß es nicht, nu ştiu!! răspunse fără o tresărire pe faţa lui angelică şi limpede, privind în gol cu ochii lui albaştrii, s-a întors atât de brusc că n-am avut timp să continui, şi-a plecat.

Preotul Ambrosi mă botezase, îmi dăduse lecţii de religie, ne uitam la el cu o admiraţie uriaşă, era calm, un bărbat frumos cu trăsături armonioase nu ca cele pe care le înregistram cu spaimă în faţa bisericii.
Acum, când mă consideram pierdută la început de viaţă, acum când un tânăr la 18 ani are vise, este plin de planuri pentru care ani de zile se pregătise….da, tocmai acum nu a avut nici un răspuns.

M-am simţit părăsită, când am văzut, că după 18 ani de citit din Biblie, de rugăciuni, de viaţă aşezată în matcă, nimeni nu răspunde la nici o întrebare.

S-a lăsat o linişte mare peste acel Bucureşti lovit de cerul unei singure nopţi.

Cei loviţi de soartă erau muţi şi nici de plâns nu aveau curaj, iar ceilalţi goleau (furau!) ce puteau, un rest mic, pâlcuri ici, pâlcuri colo, stăteau neajutoraţi.
In acea primăvară s-au născut multe singurătăţi, suflete ce nu s-au mai destăinuit în biserică, lovitura fusese atât de neaşteptată, încât ar putea fi comparată cu ieşirea din Paradis.

Cimitirele erau păzite de miliţieni neajutoraţi, băieţi aduşi din regiuni ascunse ale ţării, unii nici nu ştiau că sunt în Bucureşti.

Nu aveai voie să intri în morgă decât cu dovezi că tu eşti tu, şi că ai pe cine căuta….Imaginile acelei primăveri s-au lipit perfect la acel film „Dulce şi amar”, în care un personaj tocmai spărgea oglinda de cristal a unui dulap….când lumea noastră ne-a clătinat, ameţindu-ne, din care unii nici că s-au mai trezit.

Nu am mai stat de atunci, numărând moliile ce ieşeau din mantalele de caşmir sau lână de nu ştiu ce animal rar, cărate, vai de ele cum, din toată străinătatea numai să poată fi arătate în biserica asta Luterană, pe strada Luterană, o dată pe săptămână între 9 şi 12., da, am hotărât să am grijă de esenţial, şi să-l las pe Dumnezeu în pace.

Aflam tot timpul, din pasiunea mamei pentru proverbe şi expresii, că „Dumnezeu e mare şi vede tot, şi de aceea să fii cuminte…..”….

Aşa că m-am pregătit şi eu să am ce spune, în caz că mă va întreba, după ce „vede tot timpul tot”. El, Dumnezeu avea sute de pagini către noi, şi mai ales pentru mine, dacă e să o ascultăm pe bunica şi pe toate aceste femei care parcă trăiau numai pentru a se îmbrăca în negru şi a merge la biserică……..

– Du mußt genau lesen, (trebuie să citeşti exact), hast kappiert, (ai priceput)? Ja, für dich hat er geschrieben, für dich ist er gestorben, trink und iss und schweig……….(Da, pentru tine a scris, pentru tine a murit, bea şi mănâncă şi taci…..)

Era greu de citit, Biblia adusă din Ardeal era scrisă în scriere gotică, îi dădea un aer din altă lume, dar nu o făcea mai uşor inteligibilă.

Am tăcut. El scrisese atâtea pentru noi! Iar noi păream să facem ceva greşit, doar aşa se explica cutremurul, aşa se explica inundaţia în care sute de oameni muriseră, iar alte sute se îmbogăţiseră……

M-am trezit având o dorinţă să-i spun părerea mea: nu era bine ce făcea cu mulţi bătrâni, nu a fost bine că a luat sute de copii, mamele mergând ameţite prin morgă, se uitau oarbe la feţele împărţite în mai mult, şi refuzau să-şi recunoască copilul sau sau…..

– Dumnezeu nu face aşa ceva…..se auzea printre sughiţuri, printre mormane de oameni-păpuşi, adunaţi la repezeală de moarte şi în cimitirul nou-nouţ Domneşti II, undeva mai departe de cartierul Ghencea…..

Mama făcea cozonac, eu trebuia să-l împart pentru toţi cei ce murisera, să le dau de baut, de mâncat, să mă rog pentru ei. În loc să învaţ să intru la facultate eu mă ocupa de sufletele care pluteau peste tot Bucureştiul, nu erau câţiva colo, câţiva dincolo, erau în zeci de blocuri scufundate cu zecile de morţi grăbiţi. Atunci am pierdut profesori, colegi, vecini.

Am tras deseori clopotele în biserica Luterană, iar cu banii aceia am luat lumânări să se lumineze drumul morţilor din oraş. Ştiu, e naiv ce făceam, în acelaşi timp, alţii, care nu au fost afectaţi de cutremur au fost despăgubiţi şi s-au mutat în apartamentele care erau de fapt pentru cei sinistraţi.

Am citit din sfinţi, am tăcut, am băut şi mâncat din trupul său până am obosit. Nu a răspuns nimeni. Nici după toate pomenile şi faruriile, paharele şi prosoapele date! O mare tăcere s-a lăsat peste noi.

Cine a auzit vocile celor scoşi din pivniţa hotelului „Bucureşti” după câteva zile fără apă, după ce au întins mâna printre gratii şi nimeni nu avea voie să se apropie de ei, erau păziţi de soldaţi, – era ordin „nu ai voie să ajuţi”, ei trebuiau să aştepte până cineva de sus dă aprobarea – acela nu poate uita.

In unele case s-a murit încet, au fost acoperite de pământ, s-au făcut părculeţe, şi cândva au fost dezgropaţi toţi unul după altul. Dar cine-i mai ştia pe cei care până în 4 martie ne fuseseră vecini, prieteni, duşmani?

Cei care nu au auzit vocile, au putut dormi în mirosul care a înecat oraşul cu lunile. Cimitirile au crescut, oraşul a învăţat ce este insomnia, iar de atunci nu a mai dormit nici el profund.
Întunericul avea să devină o a doua natură a anilor 80, întuneric ce s-a născut în acea noapte de 4 martie.

Ceilalţi, cei convinşi că a fost o simplă zdrunciatură de placi tectonice, ce oricum s-ar fi mişcat sub noi, că se păcătuia sau nu, se minţea sau se fură or nu se minţea şi nu se fura de pildă, eh, aceia s-au scuturat de oboselile vieţii şi au schimbat societatea, „pe ici pe colo, în punctele esenţiale care va să zic”……

Caragiale şi-ar reveni repede din somnul morţii, atât ar fi de şocat analizând „marile schimbari esenţiale” din anii 70.

Unul din exemplele fundamentale ale schimbării după cutremur a fost astfel noul sistem telefonic ce a trecut la generaţia : telefon cu microfon incubat.
Mi-am adus aminte de tata covins din anii 60:

– Nu trebuie telefon, cine vrea se vorbeasche cu tine , gheseşte el o cale….

– Va urma –

Advertisements