Archive for biserica

La cules de rodii în cartierul Rahova 43/partea a III a

Posted in La cules de rodii în cartierul Rahova/roman with tags , , , , on March 30, 2011 by Anni-Lorei

Demult, îţi aminteşti, ai întrebat „unde în Bucureşti era mai cald între oameni”, „nu se poate să fi fost numai teamă, clocotitoare tăcere” mi-ai spus…”nu se poate să vă fi ocolit unii pe alţii o viaţă”…

Da, draga mea, au fost şi oameni şi locuri, care pe atunci ne erau aproape. Prietenii întunericului, pe care noi abia de l-am văzut de atâta speranţă, ce ne cutremura visele de tinereţe, da, am trăit într-un cald salvat în oaze de suflet.
Uite, îţi scriu şi azi din câte îmi aduc aminte.

În Piaţa Romană a fost în anii 70…binişor!
O cafenea cu terasă pe colţ, cu un nume comic „Turist”, cu un înăuntru şi-un afară. Iarna acolo era mai cald decât în casele din jur. Era ieftină, gălăgioasă, afumată, aflai tot, şi mai ales găseai subiectele de „scris”, stând chiar cu tine la masă. Nume comic zic, pentru că puţini dintre noi fuseseră adevăraţi turişti, dar aici erai liber şi te credeai într-o călătorie …doar la câţiva kilometri de casă.

Studenţii de la pictură veneau şi făceau schiţe de portret. Apoi era faimosul magazin cu delicatese din carne: Vânătorul.

Cu bani mulţi şi răbdare întinsă cu nervi cu tot, lungă cât strada pe care aşteptai la coadă, mama cumpăra pentru zilele de sărbătoare tot felul de şunculiţe în pacheţele mici, cu dufturi profunde de ierburi ce creşteau prin munţi, cărnuri ce transformau dimineţile de duminică sub clopotele ce băteau şi băteau peste cerul ce nu ştia nimic, din ce se întâmplă sub el!
Iar de Crăciun şi de Paşti cei ce le puneau pe masă se simţeau adevăraţi locuitori ai paradisului sau cel puţin, făcând parte pentru câteva zile dintre cei cu „dare de mână”.

Apoi era o florărie şi o farmacie în care toată lumea era bine primită. O raritate în acele vremuri, să intri într-un magazin, să ţi se zâmbească.
Farmacista ajuta pe mulţi, în multe situaţii, nu refuza pe nimeni şi dădea sfaturi, înlocuind mamele care, pentru studenţi de pildă, erau la mare distanţă.
Era o femeie înaltă, cu gesturi şi vorbă unduitoare, se uita la oameni zâmbind, fără să-i împartă în buni şi răi. Aveam să mă împrietenesc cu ea şi astfel aveam şi eu un telefon.

Zoe N. venise după Război din Piteşti la studii în capitală. Avea darul de a povesti despre vremurile apuse cu acel har calculat al farmacistului atent, nepierzându-se în amănunte străine interlocutorului.

Acum, când bem cafeluţa nu căutăm în fundul ceştii bobul, aroma….Ele sunt şi nici nu ştim acum, cât de mult poate conta în singurătate aroma unui ceai….a unui bob de cafea, acolo, în fundul ceşcuţei subţiri!

De neuitat sunt dupăamiezile, când beam cafeluţă în ceşcuţe rămase de la fostă propietăreasă a vilei, o boieroaică scăpătată şi care, ca printr-o minune, putuse muri în casa ei de pe Căderea Bastiliei, în anii 80 locuită de familia doamnei Zoe N..
Vila avea să devină o oază pentru mulţi studenţi care o îndrăgiseră pe „doamna de la farmacie”. Aici puteam în acei ani vorbi liber, ea povestind din trecut, noi schimbând cărţi şi idei.
Casele păstraseră, cum necum, aerul libertăţii apuse în pereţii solizi şi înalţi. La unele ferestre mai atârnau perdelele tocite şi obosite aduse pe vremuri de pace şi lux de la Paris sau din Italia, ca să cearnă lumina bucureşteană.

Doar cei cu dare de mână, angajaţi pe la C.C. (Comitetul Central) sau cine ştie unde, au putut să-şi repare jaluzelele şi nu mai aveau nevoie de perdele. Venind seara uneori de la şcoală sau Institutul Astronomic de pe Ana Ipatescu, ne uitam în casele înalte şi pot să spun că în acel colţ de Bucureşti atârnau lampadare impresionante de cristal. Lumina lor era însă mică, curentul puţin, becurile sărăcăcioase.

Candelabrele rezistaseră, ca şi stucaturile acoperite de bidinele inculte, de flori în aspic vernil sau galben ca lutul ce acoperea cimitirele, precum gustul celor care aveau dreptul la vorba tare, răspicată, şi nu rareori agramată.

Azi îi înţeleg, nu au înţeles.

Nici noi nu i-am acceptat, i-am suportat.

Mulţi, prea mulţi, dintre cei care au trăit până la Război la lumina cristalelor şlefuite de mâini adevărate, au fost victimele acestor generaţii de vorbitori în gol.

Nu i-a plâns nimeni pe cei care au dispărut în timpul nopţilor copilăriei mele, când mama îmi punea mâna cu manuşa ei aspră pe toată gura şi faţa, aproape că mă asfixia, când doream să ştiu de pildă, unde este onkel Max.

Nu mi-l amintesc nicicum. Ştiu însă cum plângeam scuturată şi bâlbâită, când mi-a intrat o mănuşă în gură şi încheietura îmi era strânsă de o mamă tremurând:
– Bitte, schweig, Max ist weg…Te rog, taci..Max a plecat…

Precis n-am plâns de dorul unui onkel batrân, doream acea ciocolată de la el, de un alb străin lumii în care intrasem, subţire şi încăpătoare în mâinile mele de copil şi cu un miros amărui necunoscut…acea ciocolată în hârtie de catifea, de care degetele mele mici şi uituce reuşiseră să-şi amintească tocmai în timpul slujbei.

– Mama, will Max…(vreau la Max)

Şi atunci când am spus tare în biserică „vreau la Max”, vecina de lângă noi, o tanti cu permanent scos cu o andrea de sub pălărie, – văzusem la tante Goddi (naşă de botez) cum făcea ea şi toate tantele îşi scoteau cu o andrea de sub palaria de primăvară un pic de breton, un pic de zulufi – da, tanti a dispărut de lângă noi.

Cu pas repede a ieşit în mijlocul slujbei, neoprindu-se nici la stop, pe vremea aceea păzit de un miliţian înalt, tânăr şi alb.

În tot oraşul, în copilăria mea, erau miliţieni care dirijau ca nişte marionete părţile corpului lor, apoi maşinile şi fluierau de speriau păsările de pe firele ce păreau o plasă de păianjen întinsă între noi şi cer.

– Siehst du, wir muessen auch…(vezi, şi noi trebuie)

Şi uite aşa am plecat şi noi, mama a bodogănit în tot Cismigiul despre cum am stricat slujba şi tanti aia s-a dus să mă spună, că am vorbit în timpul slujbei…
Nu o mai văzusem pe mama speriată. Nimic nu o va speria, dar de ce o tanti cu zulufi o poate face pe mama să tremure ascuns, nu am priceput.

– Vezi, te spune şi o să vină la noi acasă nişte domni în maşină, atunci să vezi scandal cu Vati!
– Will Max…vreau la Max…şi plângeam cred şi am adăugat bâlbâit…
– Nu cred că numai pentru că am vorbit eu, vine cineva cu maşina la noi …au vorbit şi alţii în biserică …
– Dar n-au vorbit de Max, Max ist tot. (Max e mort)
Timpul s-a oprit între mine şi mama în acel reproş.

– Na, uite, să ştii şi tu, e mort de tot..şi după ce că e mort, n-am voie să plâng..şopti mama, încetinind pasul, văzând cum mă împiedic în pietriş, respiraţii, gânduri pline de ciocolăţi şi moarte.

Moartea mi se părea la ea acasă. Aici locuia care va să zică, în Cişmigiu, în cuşca lupilor şi urşilor orbiţi între zăbrelele cuştilor sărăcăcioase, de umbra pomilor prea deşi, înfometaţi şi prieteni doar cu ea, moartea?
(In acest parc la traversarea lui am aflat din ce în ce mai multe despre ea, moartea invizibilă, care îi lua cu ea pe unii pe care eu îi credeam veşnici, făcând cercuri din ce in ce mai mari in jurul meu de gol, umplut apoi de dădea pe dinafară cu marionete cu rânjet butucănos al victoriosului peste noapte. ..)

De atunci, cred, am tăcut din ce în ce mai des, când traversam cu mama Cişmigiul.
Mi-a adus într-o zi ciocolata aceea fină şi subţire şi albă, cum fuseseră pe vremuri cele de la onkel Max. N-am atins-o.
M-am uitat la ea, am ascuns-o în dulap, după mulţi ani a ieşit la iveală. Era ciuruită de timp şi de harnicile molii, adia toată a duftul străinătăţii, o hârtie ce mă făcea să-mi fie cald peste tot.

În casele acelea din cartierul Dorobanţilor, Dacia, Grădina Icoanei după cutremur bătrânii au dus-o tot din frică în frică.
Microfoane cu telefoane, băieţi impuşi de „sus” pentru a sta aici în gazdă, pentru ca apoi să devină propietari de drept….

Omul nou, o nouă generaţie badijonată în firul poleit al boierimii pe care au condus-o până la Belu, să fie siguri că au scăpat de ea.

Eh, Zozo sau doamna Zoe N., farmacista simpatică şi darnică din Romană, a trebuit să accepte şi ea schimbarea telefonului.
– Vai Hanne, aşa-mi pare de rău după telefonul meu cu roată, învârteai, dar aveai legătura, ce-mi trebuie mie, auzi tu, linie directă cu străinatatea….n-avem bani de-un bec adevărat şi ei ne dau linie directă!!!

Telefoanele negre, grele, dacă ţi-ar fi căzut pe picior precis rămânea semn, stabile, cu cifre mari pe care degetele subţiri de femeie le atingeau, pe când unii făceau numarul cu creionul, neavând un arătător ce sa încapă în cerculeţele numerelor.

Ele, telefoanele grele, au fost adunate de indivizi în cămăşi, veste de bumbac fără miros şi vorbitori înceţi. „Şoptitorii” le ziceam în glumă, oameni cu priviri difuze.

I-am întâlnit în multe case după cutremur.
Aceleaşi gesturi, aceleaşi vorbe, decuplau, strângeau, înregistrau tot – camere de luat vederi umane.
De atunci a dispărut de pe fir şi din viaţa noastră vocea femeii parcă gâtuite după fiecare cuvânt, pentru care toate localităţile lumii sunau la fel, care făcuse decenii la rând legătura între din lumea ei nevăzută:
„centralista”, un fel de rudă cu noi toţi, a cărei bunădispoziţie decidea viitorul discuţiilor.
În locul ei a apărut un ton interminabil, se întrerupea des, întârzia cu orele orice legătură, costa o avere.

Noaptea era mai ieftin să suni, dar cei din străinatate dormeau noaptea şi nici nu erau avizi de vorbă precum românii.

Cei din străinătate mergeau la servici, aveau lumină şi apă caldă, astfel nu aveau despre ce vorbi. Iar dacă reuşeai să trezeşti vreunul, să îi spui ce rău îţi e, îl auzeai cum cască, se scuza şi zicea:

– Hai dragă, vorbim mâine…ce, ceeee zici…nu aveţi lumină?….păi e două noaptea…du-te şi te culcă…ah, vă e şi frig, aha vă e frig…n-aveţi pături…???
Şi iar se auzea un căscat şi omul din străinătate încerca să nu fie nedelicat…
– Hai dragă, că le rezolvăm…păi nu ştii, of, of, am zis că le rezolvăm, v-am trimis pachet cu cafea..da, cafea şi nişte ciocolăţi, de v-ajung până la sărbători…

Da, pacheţelele, cei care le primeau, le „întindeau” până la sărbători. De fapt ştia toată lumea, erau două sărbători pe an: Crăciunul şi Paştele, care se ţineau în umbra societăţii, toţi le serbam chiar aşa interzise cum erau.

Dar cum să trăieşti cu două, trei pacheţele pe an şi zi-lumină fără apă, încălzire, curent, şi mai ales fără speranţă câteva sute de zile pe an?
Ei, cei care ne fuseseră rude sau prieteni, nu prea înţelegeau.

Un pachet de speranţă nu a existat niciodată, în toate kg de cafea, ciocolăţi şi ciorapi nu a găsit nimeni un kg de speranţă.

Ştiu, e de râs. Dar o iarnă fără apă, în care să faci cafea cu zăpadă nu cred că a gustat nici o familie din Europa, precum oamenii din România în 1985.

Săracia fără miros şi culoare a început să pândească ca hienele hoitul. Mulţi au început după 77 să nu mai semene cu prietenii pe care îi cunoscusem.

„Fenomenul 77” i-aş spune, dacă s-ar face o catalogare, dacă s-ar dori un inventar în timp: al relaţiilor, al preţurilor, un inventar al valorilor din acea societate, înainte şi după cutremur.

Generaţia care a pornit la drum după 77 şi-a dorit să fie alta, trebuia să treacă „doar”de microfoane, preţuri, sisteme fără nume.

Acestea sunt poveşti ce trec de graniţele Rahovei.

Multă vreme după cutremurul Bucureştilor Dumnezeu a stat acolo la El în altar, a şoptit rar şi difuz, de sus, din Kanzel (din strană) câteva pilde, citite de preotul Ambrosi cu lacrimi în ochi. După alţi mulţi ani aveam să aflu: nu erau lacrimi de tristeţe, ci de un mare chin de la o meteahnă de-a lui, alcoolul.

Istoria pare scurtă, când se deapănă singură în gândurile tivite între jaluzelele acelea între muşcate şi leandru.
Acum, că vrei să o ştii, e ca o fântână ce şi-a găsit rostul între stâncile verii.

Va urma

Advertisements