Visele doamnei Pachet 37

Posted in Visul doamnei Pachet/2010/2011 with tags , , on March 24, 2011 by Anni-Lorei

a înflorit castanul
s-a grăbit printre zidurile cetăţii
ne taie calea primul în zorile subţiate de strigătele păsărilor
şi ele pe fugă cu ciocuri înfundate de paie şi aţe

ne iese în cale când ne aplecăm peste soartă

tu mai ai de mers drum lung până la far
spune-i
nu e grabă
să lase sărbătorile să se ridice la cer
iar scara îşi ştie numele bine de tot
din tălpile preafericiţilor care au urcat-o

?nu ştii
când unul a apucat luna de gene şi s-a legănat pâna l-a prins marea
şi l-a adus pe uscat?

ştii bine
sunt aici pe balconul dintre ziduri
aştept

se deschid lalelele se trezesc bondarii
veveriţele stau şi se spală ca muncitorii întorşi din mină
acum nu e timp de alune

e timpul să curăţâm streaşina să umplem platanele
mâine va fi sărbătoarea cea mare a lumii din cer
va ploua liliac şi vom bea din ploaia de stele

bondarii zboară precum se întorc bătrânii pescari
înceţi
convinşi
de drumul bătut de alţii mai tineri

Advertisements

ackerluft in bonbondosen 1

Posted in bonbondosen 1 on March 15, 2011 by Anni-Lorei

die sonne ist mir in den arm gefallen
zu mitternacht
hände sohlen und augenhölen
kleben an allen stühlen kleben fest wie omas marmelade –

wie lippenstift wischte sie mir die seele blank

fest halt ich deine hand fest fest wie zuletzt an mutters grab –

hier kannst du mich nicht lassen hier
ohne schauckel und brust

gold klebt fest wie weihnachtsteig gold
es schmilzt die sonne deine träume
tropfen in fußsohlen

überspringe die strahlenden löcher
sie schlucken dich mit

in der nacht tropfen goldene todesträume in bonbondosen
halt den deckel fest fest
wie ich deine hand ich hand fest

La cules de rodii în cartierul Rahova 14

Posted in La cules de rodii în cartierul Rahova/roman on March 15, 2011 by Anni-Lorei

– Despre Moter şi Vauter şi cât de bine e să fii salutat! –

Bunica din partea mamei era o femeie mică, o faţă ca o lună plină, tăcută, iar când totuşi vorbea, săseasca ei scotea şi mai tare la iveală blândeţea dialectului din Marienburg, ceea ce nu pot să spun despre dialectele auzite în faţa bisericii Lutherane din Bucureşti, duminică de duminică după terminarea slujbei.

Unele păreau chiar cu bătaie lungă în tot felul de sunete fino-ugrice.

Marienburgul, în limba română Hetiur, a fost atestat în 1381, serbând în 1981 600 de ani de existenţă. N-am mai văzut-o pe mama mulţi ani după aceea atât de mulţumită ca la acea întâlnire cu „fii satului”. Este o amintire ca dintr-o carte de poveşti, dar în care spre seară lumea plângea, unii de tristeţe, alţii de bucurie, iar alţii uitaseră de ce.

Când i-am întrebat, mi-au răspuns încet, că se simt de parcă ar fi departe de ţara lor, dar ţara lor nu ştiau prea bine care este.

Ana Hartmann, născută în 1900 (15.februarie) la Marienburg (Hetiur) crescută de mătuşi, străbunica mea, mama ei, fiind la muncă în USA, Boston.

Astfel bunica mea Ana a fost căsătorită repede cu Michael Theiss din Metiş, Martinsdorf. A primit de la părinţii ei o casă începută, o curte cu pârâu în spatele şurei şi o bucată de deal cu pădure.

Apoi străbunicii asta făceau: munceau la marile fabrici ridicate peste noapte pe coasta de est a Statelor Unite, strângeau banii, străbunica se întorcea cam la doi ani să nască acasă, îngrijită ca o lăuză din Ardeal şi nu ca o fugară de prin marginile Bostonului.

Apoi cumpăra de toţi banii cele trebuincioase copiiilor lăsaţi în grijă şi iar lua drumul străinătăţii.

O cale lungă din Marienburg la Boston, dar începând cu anii 90 din secolul al 19 lea zeci de familii săseşti au făcut la fel. Să plece însă definitiv, nici că le-a trecut prin cap. Copiii se năşteau în Ardeal, erau crescuţi în spiritul locului, iar cei plecaţi, la bătrâneţe s-au întors să moară acasă.

Aşa şi străbunicii mei, Ana şi Misch, cum s-au numit apoi şi bunicii mei.

De şase sute de ani femeile din familia mamei s-au numit Ana. Iar bărbaţilor cu precădere li s-a spus Michael, diminutiv săsesc „Misch”. Urmau apoi Andreas, Martin şi Hans, uneori Alfred şi o vreme şi Adolf. Numele sfinţilor erau lege, iar comunitatea avea un centru pe care nimeni nu l-ar fi pus la îndoiala: Biserica Lutherană.

Moter era bunica mea Ana, aşa îi spunea lumea, – tuturor bunicilor din Ardeal atunci li se spunea aşa: Moter şi Vauter(bunica şi bunicul).

Ea venea rar la Bucureşti, să îşi vadă fiicele mai mici decât mama, Tante Frieda şi Tante Elfi, pe care le compătimea într-una sau venea să plece la München la sora ei geamănă sau la Boston la Tante Kathi, sora ei mai mare, pe care până şi ea o numea „Tante”.

Respectul faţă de vârsta fiecăruia m-a impresionat. La Bucureşti se vorbea deja cu „tu” şi „mă” şi „bă”, la şcoală sau la magazine mai auzeai un dvs.

Prima mea călătorie în satul Marienburg am făcut-o la 8 ani în vacanţa mare, care a fost şi prima oară că am văzut munţii, trenurile care mergeau afumând totul în jur.

Mirosul de Gara de Nord a cam dispărut. Pentru a-l produce artificial poate că trebuie amestecaţi cărbuni încinşi de calitate nedefinită, apă, nisip ud, frunze de toamnă, mult abur lipicios, saci plini de tot felul, oameni obosiţi mirosind a bere, ulei de trandafir bulgăresc, săpun cheia, mămăligă……şi toate aceste mirosuri ţinute o vreme în ceaţa nopţilor dintre Predeal şi Buşteni.

Am mers cu trenul preţ de o zi de la Bucureşti la Sighişoara, apoi cu o valiză încă de lemn a lui Moter, un rucsac şi evident o geantă mare cu hainele mele, eu crezând că ne vom duce des în oraş, îmi luasem nu ştiu câte rochiţe, ne-am dus în autogară să continuăm călătoria cu Rimbi.

Rimbi – aşa se numea autobuzul, care ducea oamenii din Sighişoara spre satele din prejur.

Rimbi ne-a dus cei cinci kilometri până la Marienburg, (Hetiur), unde oprea pe vremea aceea în spatele magazinului, în care se găseau de toate parcă sub un glob de miros de naftanlină şi otravă de şoareci. Şi azi am în faţă uimirea mea, când am coborât din Rimbi, atâta cer nu văsuzem la Bucureşti.

Linişte, un sat la marginea unei străzi late, pe care puteau merge în ambele sensuri căruţele, animalele veneau seara de pe Heide; intrau pe poarta mare în curţi spaţioase, cu totul altceva decât micimea şi mersul pitrocit din capitală.

Moter nu ştia, că eu nu văzusem atâtea şi atâtea animale şi era cam mirată pentru că eu mă miram atât de tare. Seara am stat cu ea la geam şi am privit, cum trec cârdurile de gâşte şi raţe, mestecând încet pâine neagră cu untură de gâscă cu ceapă.

De unde să ştiu că şi animalele au memorie şi îşi recunosc gardul sau de unde să ştiu, că există într-adevăr lupi şi vulpi care vin în sat şi prăduiesc?

La Bucureşti erau câini, câtiva cocoşi şi din când în când o bufniţă sau ciocănitoare, dar atât.

Am crezut ca toate astea sunt invenţiile scriitorilor ca să sperie copiii.

Mama mea, fiind cea mai mare dintre fraţi, se supunea unei legi nescrise: trebuia să îşi ajute mama şi fraţii, astfel noi îi trimiteam multe pachete, pe care le duceam cu mama la poşta din Bariera, sortând cu grijă apoi chitanţele pentru tata, care le încadra la rubrica „diverse cheltuieli”.

„Moter” erau cele două silabe pentru femeia care întâi ţi-e mamă şi apoi bunică, toate într-una, cam cum ar fi „buna” în limba română.

Moter a mea, care nu s-a fardat niciodată şi nu şi-a tuns părul, pe care îl purta într-o coadă împletită, subţiată de timp, strânsă în agrafe încă de cupru austro-ungar, avea o pensie de 40 de lei, simbolică.

Sigur, munca la câmp era grea pentru ea, dar tot satul muncea pe câmp, se trăia din recolte, din creşterea vitelor şi din cei câţiva bănuţi primiţi de la colectiva din sat. Cu banii aceia pleca la Sighişoara să mai stea de vorbă cu rudele de la oraş sau să-şi cumpere stofă pentru fuste.

Moter a purtat întotdeauna portul săsesc. Doar când pleca la Boston se îmbrăca „modern”. Un laibchen peste o cămaşă albă cu dantelă la gât era oricum obligatoriu, apoi fustele erau tot lungi, dar mai puţine, ca să nu o facă de ruşine pe sora ei în aeroportul american.

Eu am cunoscut-o numai în câteva fuste una peste alta, cu jupoane din bumbac, toate fiind cusute de mână, decorate cu grijă la mâneci şi guler.

Ulei, zahăr, sare şi condimente se cumpărau de la singurul magazin din sat. Unde ciocolata, biscuiţii de două feluri, pişcoturile sau conservele de fructe stăteau mult şi bine până erau vândute. Etichetele erau sterse de timp şi lumină, costau prea mult pentru sateni si oricum, fructe erau destule pe dealurile muncite de sute de ani cu sfintenie.

Ultima oară, când am fost să-i spun, că am intrat la facultate, dealurile erau goale – viile părăginiseră, fiind uitate de noile generaţii, care lucrau cam toţi la fabricile de la oraş. Acum pe dealuri creşteau pomi tineri, care nu aveau nevoie de atâta îngrijire.

Satul era aproape gol, bătrânii majoritatea se mutaseră pe celalalt deal în cimitir, tinerii care încotro – în Germania sau la oraş. Astfel dealurile au rămas în urmă, asteptând din nou până îşi revine lumea din dorul de ducă.

Recent am trecut cu inima strânsă – încă n-am avut curaj să opresc la satul mamei, să caut casa copilariei ei, construită în alte graniţe, cele ale Austro-Ungariei, să mă uit peste dealuri şi să calc marginea pădurii.

Ardealul îşi revine, asta e sigur. Satele din jurul Braşovului s-au scuturat bine de tot, refăcute, culorile curate în ton cu natura îţi încălzesc sufletul.

Ardealul nu putea rămâne strident, coşcovit, o lume prin care trec căruţe cu câini legaţi cu sfoară, cum i-am văzut prin 1991 la o trecere cu autobuzul prin nordul Aradului.

Dis de dimineaţă ieşeau la strâns recolta, paiele, să le lege, să facem baloturi şi să vina seara un tânăr tractorist să le ducă la fiecare acasă. Totul se împărţea. Era prin august. Toţi din sat cu greble, unul după altul, o lume paşnică, se ducea să facă un fel de curat pe câmpurile din jurul satului.

Bunica mea, mai în vârstă, avea şi grija mesii. S-a gândit ea, că eu cu câţiva copii vom fi în stare să aducem mâncarea de prânz.
– No, acu du-te cu Dorel si Mia şi adu supele si pita.
– Oma, das kann ich nicht alleine.
(Buna, asta nu pot face singură)
-Ba tre să poţi, şi n-oi om putut multe. Uite, omenii aştepte!

Apăi am adus cu Mia, vecina din faţa casei din Hetiur, câteva oale de supe şi pită, da, pită făcută la cuptor. Pe vremea aceea, în 1966, mai avea Buna cuptor şi poftă să-l ardă.

Dar când ne-am dus acasă am luat-o cu copiii peste câmp. Şi copiii nu mi-au spus, cum este un porc sălbatic şi apoi când am dat de el şi el de mine, m-am speriat şi asta a fost.

Eu am crezut că e un porc normal, el a crezut că sunt un vânator şi tot aşa. Toata vânatoarea s-a terminat că porcul să dus în pădurea lui şi eu nu mi-am găsit niciodată pantofii. Buna a fost supărată, că a râs satul de nepoata de la Bucureşti şi mama a fost supărată, că Buna nu a avut grijă de mine, iar eu nu am avut pantofi la întoarcere.

N-am văzut satul decât la înmormântari, abia după ce am fost studentă, doar Mia mă recunoştea, iar de pantofi, că i-am pierdut, mama nu m-a iertat. Ştiu şi acum cum aratau : erau sport, maron, cu sireturi.

Asta îmi spunea mie mama cu o licărire de conştiinţă încărcată, că nu se ducea niciodată la Marienburg, Hetiurul din spatele Sighişoarei. Trimetea pachete şi câteva scrisori pe an, în rest mare tăcere. Aflam la biserică mai mult de la Tante Frieda şi Tante Elfi. Ele vorbeau cu Moter la telefon, adică la telefonul primarului satului, unde era chemată Moter să vorbească cu fetele ei cele două de la capitală.

Mamei mele Moter nu i-a spus niciodată „fata mea”, era mereu „Eni de la Bucureşti”…..cea care trimitea pachete şi se căsătorise spre ruşinea satului cu un neamţ, duşmanul poporului.

În 1945 a venit peste noapte deportarea. Ruşii, ăia de erau mai buni decât hitleriştii, au venit în valuri şi au vrut ceasuri, mâncare şi femei. Moter mi-a spus că erau tare obosiţi şi prost îmbrăcaţi. Nu cred, că era tot ce ar fi putut să spună, dar eu aveam 15 ani şi ea nu era o mare povestitoare. Dar aceşti ruşi l-au luat pe Vauter (bunicu), pe Misch şi pe mătuşa Johanna.

Cei trei au fost zece ani în Siberia în mină, de unde s-au întors încet dar sigur să moară acasă. Johanna a murit după doi ani, bunicul după cinci, amândoi de cancer la corzile vocale şi nu pentru că le stricaseră vorbind, ci probabil din cauza prafului de la cărbunii, pe care au trebuit să-i scoată prin forţe proprii.

Mătuşa mea Johanna după venirea ei se mişca greu şi stătea mereu la fereastră, în aşteptarea altora, care s-ar mai fi întors din Siberia.
Nu a aşteptat mult la fereastră, dar când am ajuns eu şi mama ea n-a mai trăit mult, întrebând mereu de nume pe care nu le ştia nimeni.

Aşteptarea te poate ţine în viaţă o vreme, dar dacă nu se întoarce nimeni se pare că şi statul la fereastră te poate ucide.

Aveam câtiva ani la aceste înmormântări, dar îmi amintesc camerele pline de oameni, mersul lung, negru pe jos prin tot satul, coşciugul lung purtat pe umeri, omul mort, care nu era singur nici o clipă. Mama povestea, cum eu încercam să vorbesc cu bunicul şi m-aş fi căţărat pe pat, să-i mai răsucesc mustăţile.

Bolnavi şi singuri în moarte, dar cei din jur nu erau departe cum se întâmplă acum.

Fratele mamei cel mare, Misch, a murit la 87 de ani anul acesta în Germania. A fost incinerat – e mai ieftin- apoi depus pentru câteva săptămâni, când are toată lumea timp şi într-un sfert de oră a ajuns într-un fel de vas de flori lângă soacra lui, altă săsoaică înghiţită de moarte într-o fiolă în pământ străin.

Bunicul a venit pe jos din Siberia şi acum în cimitir, mă întrebam, ce ar zice el la mormintele mini şi maxi cu tot felul de abţibilduri – cum ar percepe mersul lui de mii de kilometri din Siberia pentru un mormânt.

– Moter cum a fost în America?
Moter se ducea din trei în trei ani în America la Tante Kathi, sora cea mare. O duceam la Băneasa cu o valiză mică pe care ea putea să o ducă. Eu eram mică, totul mi se părea mare, iar America spre care zbura – în anii 60 – cea mai mare şi cea mai departe.

In anul când a avut loc aselenizarea Moter tocmai se întorcea din Boston. Deja în maşina cu care am luat-o de la aeroport tremuram de curiozitate să-mi spună ce crede ea despre acei oameni, care au ajuns pe lună, pe care eu îi văzusem mici în alb-negru la televizorul Favorit.
Moter calmă răspunde
– Nein, mei meidscha, det is nit wahr….(Nu , fetit-o, nu-i adevarat)….
– Aber ich habe es gesehen…..(Dar eu am vazut ….)
– In Amerika glauben dit och nit…..(In America nu crede nimeni asta)
Subiectul a fost închis, nimeni nu a mai vrut să ştie de Lună şi Americani nimic, eu nu vorbeam săseşte, tot am mai încercat să o ademenesc într-o explicaţie, nu mi-a reuşit.

De unde a venit Moter cu acest verdict contra aselenizării , n-am aflat niciodată. Mama mi-a spus să o las în pace în toţi anii care au urmat, că nu-i treaba mea, să aflu adevărul şi de la Moter oricum n-am ce afla.

Când se întorcea o luam, stătea la noi câteva zile şi se uita la noi mirată, cum de avem atâtea de făcut.

– Dat Amerika ist schen…..America e frumoasă. Ja, die Menschen dort haben Arbeit ….oamenii de acolo au de lucru…

Bine, îi spuneam eu şi aici toată lumea are ceva de făcut. Dar apoi ea îmi spunea, că ei au pe lângă muncă şi maşini mari şi piscine şi grădini şi camere mai mari decât ale noastre.

– Moter, ce să facem noi cu piscine sau maşini?
Răspunsul era o faţă lăţită de mirare de jur împrejur.

-Dar ce nu e ca la noi Moter?

-Ich war traurig, am fost tristă, nu m-a recunoscut pe aeroportul lor nimeni.. la mine în Sighişoara, când cobor din tren sau din Rimbi (autobuz) mă salută lumea, mă recunoaşte şi asta e tare bine, mei maidchen, fetiţa mea…..

Mă gândesc în fiecare gară la Moter, care aştepta să fie salutată în aeroportul din Boston, în Gara de Nord sau în aeroportul Băneasa, abea după atâtea decenii am înţeles vorbele lui Moter, după zeci de gări în care m-am simţit perdută ca într-o pădure, oricâte puncte de informaţii şi monitoare colorate păreau să strălucească din străfundul pixelilor numai şi numai pentru mine.

Era o bătrână care a călătorit până în anul morţii, dar a aşteptat să fie recunoscută şi salutată pe unde trecea. Un semn că eşti sau nu, te poate urmări o viaţă.

Şi poate e mai bine că ei nu mai ştiu, cum e să te duci din viaţă într-un sfert de oră după un ritual al ceasului, a cărui clepsidră nu bate după minutar, ci după preţ.

Fragment aparut in revista “LITERE”, Targoviste, Iulie 2010.

Visele doamnei Pachet 14

Posted in Visul doamnei Pachet/2010/2011 on March 15, 2011 by Anni-Lorei


stau
îmbrăcată şi ştii
în buzunare am pus bucăţi mici mici
şi lungi foarte lungi de sfoară
am împachetat fâşii de vis
le-am pus la uscat
cum ai spus
în zori le-am culcat sub copacii aceia bătrâni din dreptul cetăţii

Da
am împachetat
cu timpul pe umăr
cu pielea scoasă din joc
nu lasă urme de viaţă

când se va deschide uşa nu mai e mult

totul în casă e stins
gazele lumina şi cerul le-am stins
restul
fiecare chitanţă
am pus-o în cutia poştală
cheia
am agăţat-o acolo
ştii
de castan

dacă îl taie
o cheie nu pleacă
ciorile nu mănâncă chei
ciorile mănâncă cercei
spunea mama

burgundia 74

Posted in Uncategorized on September 2, 2010 by Anni-Lorei

foto: Simona Sumanaru

s-au închis ochii
mustind a tochitură de timp şi
ţuică din apă de ploaie cernută
cu sita din firul broaştei
în umbra nucilor de oraş

trag de ei seara

hai
recitaţi-mi căldura macilor din 77

hai
deschideţi-vă
ridicaţi timpul cu genele
pe fiecare câte un an
nu e greu

spălaţi-mi paşii cei laţi
daţi-mi cu bidineaua peste mâini
să mă ridic pe vârfuri
să pot fura prunele brumării

hai măi nichita
dă-o încolo de vodcă bem şi mâine

unde ai parcat
du-mă în spatele oraşului să numărăm ciori

hai măi nichita
dă-o încolo de maşină ciori sunt şi în Cişmigiu

ciorile de oraş sunt bete
da
bete

ciorile de pământ privesc cu cărbunii ăia de ochi ai lui Poe

ciorile şi timpul draga taichii
trebuie ţinute departe de oameni

Anni-Lorei MAINKA

Camelia Hegheduş: “Poezia, orchestraţie a senzaţiei” (despre însemnările pe bilete de autobuz ale poetei Anni-Lorei Mainka)

Posted in Uncategorized on September 1, 2010 by Anni-Lorei

Poetul scoate dintr-un buzunar fluxul, din celălalt refluxul. E la răspântia unde numai tu eşti buimac, cetitorule. Alege. Scoboară desculţ cele câteva pietre până la spuma sărată, şi vei găsi […] între confetiile de imagini şi cuvintele ca o orchestraţie multiplă a senzaţiei, ca un alibi al sensibilităţii şi un aliaj al gândirii, adevărul unei evadări.” (Ştefan Roll)

Scrierea lui Anni-Lorei Mainka induce, în mod firesc, acele stări emoţionale – tresăriri care se instituie în sufletul receptorului ca instanţă supremă validând poezia. Versurile sale concentrează un adevăr obiectiv, în care cele două subiectivităţi – sentimentele scriitorului şi sentimentele cititorului – se identifică. Sinceritatea dezarmantă a autoarei înlătură atât posibilele construcţii sterile cât şi ornamentele inutile. Lipsa înfrumuseţărilor de dragul frumosului conferă poeziei autenticitate. Ea curge într-un mod atât de natural şi lipsit de orice sforţare, încât te poţi întreba, pe bună dreptate, dacă nu cumva versurile reprezintă idiomul originar al poetei. Candoarea care se degajă din această îmbinare măiastră a cuvintelor, ce se cheamă poezie, te trimite parcă în alt spaţiu, în alt timp. Expresia poetică se ţese în continuarea unei luări în stăpânire a semnificaţiilor din adânc. Jurnalul însemnat pe bilete de autobuz trădează nevoia acută de comunicare şi totodată conştientizarea singurătăţii (“pe scurt/ umbra şi-a tăiat ombilicul”).

După ce incendii au răvăşit sufletul, cenuşa nu s-a lăsat împrăştiată de furtuni arbitrare ci s-a sedimentat, strat peste strat, ca o posibilă dimensionare a durerii (“am strâns inima florilor/ cenuşa de inimi”). Rezultatul acestei sedimentări este un univers delicat, incompatibil cu viaţa ipocrită, colorată şi programatică de zi cu zi. Poezia e refugiu pentru suflet, clădit cu literă neagră în timpul nopţilor albe. Ea dezvăluie misiunea încheiată a trecutului, anume aceea de a coace – în miezul tocmai acelei clipe ce concentra bucuria de a trăi – viitoarele dureri şi frământări sufleteşti. Dezvăluie totodată un prezent searbăd şi uniform, în care speranţa în viitor e anulată de experienţe în plină desfăşurare (“un om peste un bocanc/ cu un rest de privire/ nervos/ nu-şi putea dezlega şiretul/ ultimul/ soarele părea să-i orbească/ dorinţa”). Mersul înainte, în ritmul galopant al timpului, este povara sugerată în termeni de metaforă: “pe o bancă lungă în curtea cu o boltă sănătoasă tăia cu creionul chimic lună de lună// tata a oprit apoi timpul tocind un creion chimic şi zarurile de table”.

Poeta percepe cu simţurile hipertrofiate distanţele de orice fel, de la cele care o despart de tărâmurile natale, până la distanţele ce o separă de oameni. Cuvântul vibrează prelung de nostalgia copilăriei. Discursul liric, lipsit de ostentaţie, reflectă coerenţă şi profunzime. Versul e freamăt autentic, zbor frânt (“cuvintele mi s-au oprit între măsele şi obrajii pătaţi de nesomn”), stavilă în calea manifestării unei sensibilităţi exacerbate, care se poate deduce uşor din umbra ce se aşterne pe suflet în timpul lecturării: “tresar/ din palmă îmi clipeşte ochiul mamei// uitase să îl preseze/ între filele zilelor mele de naştere”. Atmosfera de pesimism, învăluind poezia de faţă, ascunde o sete de experienţe nemijlocite şi pure care să anuleze efectul celor deja trăite şi scoate la iveală o parte din intimitatea unei vieţi de spiritualitate şi poeticitate.

Dacă lăcomia cititorului de versuri este satisfacută atunci când acestea izbutesc să provoace semne ale durerii, atunci poezia lui Anni-Lorei Mainka se cere a fi citită. Un lector de rând judecă un poem după impresia lăsată asupra lui. Jurnalele pe bilete de autobuz sunt scrise în maniera înrâuririi directe şi instantanee asupra cititorului. Aici, critica pare să nu-şi afle locul. De vreme ce versurile sunt cu efect incontestabil şi imediat, ce mai contează respectarea de norme sau încadrarea în reguli. Simţirea ne spune dacă poezia lasă asupra noastră impresia cuvenită, mai mult decât disertaţiile critice înşirând calităţi şi defecte. Gândirea trebuie să intervină prea puţin în judecarea unui poem, atât cât să justifice ceea ce a hotărât acest arbitru suprem, care e sentimentul. Cel de-al şaselea simţ, care, precum spune J.B. du Bos, “se află în noi fără să-i putem vedea organele”, este acea parte din noi înşine care judecă după impresia pe care o încearcă şi care hotărăşte “fără să mai măsoare cu linia şi compasul”. Experienţa literară a poetei, împreună cu cea existenţială şi-au pus amprenta asupra metaforei sale, conţinutul fiind mult mai important decât forma. Versurile poartă încărcătura singurătăţii şi deziluziei:

„nu-i loc de mâna cerşetorului
strivindu-şi cuvintele
între cai omul se ţine
de genunchi
să nu cadă printre
păpădiile ce-şi râd

de paşii
înfometaţi
de
singurătate”

(Jurnal pe bilete de autobuz 44)

Anni-Lorei vorbeşte adesea despre întoarcerile pe tărâmurile natale, dar, din nefericire, aceste întoarceri nu fac decât să accentueze sentimentul de pierdere. Rămâne nostalgică după un trecut rupt parcă totalmente de prezent:

„mi-am facut o listă cu ce-şi doresc
ioana, petre, mica şi viorel
nu mă vor recunoaşte
şi vocea mi s-a schimbat
psihicul a îngenunchiat
odihnindu-se sub gulerul călcat meticulos”

(Jurnal pe bilete de autobuz 1; fragmentar despre întoarcere)

Aici, avem de-a face cu poezia ca mijloc de supravieţuire. Anni-Lorei transformă în materie poetică tot ceea ce vede, atinge şi simte („iedera lăsată de tine/ prin tencuială îţi va face/ semn”). Versurile sale descriu spaţiul miraculos al unei tandreţi nemărginite. În acest spaţiu populat de cele mai imprevizibile obiecte, chiar şi cele mai banale dintre ele, obiectele casnice, sunt transfigurate liric, încât par adesea însufleţite. Poeta redefineşte şi redimensionează elemente ale lumii reale:

„azi
cântarul de bucătărie s-a îmbătat
acul de argint nu mai ştie
câte grame are un gând dimineaţa
un cuvânt la prânz
o amintire cu tine”

(Jurnal pe bilete de autobuz 14; despre cuvinte cântărite în first life)

După cum singură recunoaşte, nu mai are în paletă prea multe culori, dar asta nu afectează bogăţia universului său poetic, în schimb, concentrează expresia: „poze alb negru îţi desenează/ delicat între umăr şi ureche// ideea”. În mare parte, jurnalele pe bilete de autobuz sunt scrise pe fond alb-negru: „să mori primăvara/ e mai bine/ mai sus/ de culoarea albă”. Lipsa culorilor şi a nuanţelor intermediare reflectă imposibilitatea poetei de a se mai lăsa amăgită de întâmplările unui prezent arid, sau de a-şi mai lega speranţele de vreo eventuală schimbare în bine:

„îţi scriu cu ultima cerneală a serii
alexei
fărâme pentru
un mâine ce azi nu are auz

aici
între plutele de somn ce-mi pândesc ochii
bolovanii de cuvinte nu lasă urme
ca palma bătătorită a pândarului”

(Jurnal pe bilete de autobuz 36)

Vederile şi pozele alb-negru reprezintă un univers personal, o posibilitate de a retrăi, cât de puţin, momente aparţinând trecutului: „ai primit o scrisoare/ alexei/ în literă mică de arici/ un negru ascuns pe un alb/ mătăsos”. Însă această veşnică întoarcere în timp istoveşte: „într-un cald curat traversez aceste zile/ de împrumut”. Pe alocuri, se poate citi o resemnare cuminte izvorâtă din înţelepciunea celui prea încercat de către destin:

„sabia din spatele casei
îţi aminteşti
alexei
tăiam respiraţia gărgăriţelor
încape acum în sertarul
iluziilor pentru iarna
ce vine”

(Jurnal pe bilete de autobuz 43)

Scrierea Anniei este trecută prin filtrul sufletului. Pentru a reduce din sensibilitatea versurilor, le sunt adesea aplicate ruperi de ritm. Ceea ce pare să nu îi reuşească în viaţa de fiecare zi îi reuşeşte pe deplin în poezie: armonizarea contrastelor. Astfel, expresia rezultată este gingaşă şi totuşi puternică, blândă şi dură, dulce şi aspră în acelaşi timp.

Există frumuseţi ale poeziei al căror preţ nu poate fi cunoscut de către nepricepuţi. Şi totuşi, aceşti nepricepuţi care suntem şi care, la urma urmelor reprezentăm majoritatea cititorilor, din când în când putem deveni piatra de încercare a unui poem. O singură pornire a inimii e suficientă pentru a opera involuntar un gest, o mişcare neprevăzută a feţei, chiar o lacrimă şi a trăda astfel calitatea poeziei constând în puterea ei de a impresiona. Judecarea unui poem trebuie să pornească de la acea mişcare lăuntrică a sufletului ce nu prea poate fi explicată. Atunci când poetul nu încearcă să stăpânească poezia, dimpotrivă, se lasă el însuşi stăpânit de ea, rezultatul este o concretizare în formă de vers a unei realităţi obiective ce influenţează nemijlocit cititorul. Aici, avem de-a face cu poetul ca mediu de transmitere. A-şi căuta materialul originar al actului creativ nu stă în puterea artistului. Acest material îl ia în stăpânire, „ca o realitate obiectivă, impunând încarnarea în forme. Din interior acţionează un impuls spre organizare şi structurare care nu-i dă pace artistului până când acest impuls nu-şi atinge, într-o operă desăvârşit structurată, finalitatea şi liniştea. Artistul devine în acest fel un simplu mediu de transmitere a unui caracter care se automodelează, în felul naturii. Pentru spiritul, libertatea, voinţa şi responsabilitatea sa nu este loc aici” (Lorenz Dittman). Ceea ce ne impune nouă, cititorilor, bunul simţ este a nu uita nici un moment ce preţ trebuie să plătească vieţii artistul, în cazul de faţă poetul, atunci când este investit de către destin – ca instanţă superioară şi neînţeleasă, cu însuşirea de mediu transmiţător al acelor valori care depăşesc limita cunoaşterii experimentale.

„Opera de artă reuneşte ceea ce în natură pare a fi incompatibil”, susţine, pe bună dreptate, acelaşi Lorenz Dittman. Ceea ce creează acordul între diversele straturi de semnificaţie, concentrându-le în unitatea unei poezii, sunt acele calităţi ce pot fi identificate în raport cu conţinutul vizibil al imaginii, dar şi în raport cu semnificaţiile ei invizibile. Acestea din urmă sunt sesizabile numai printr-o privire lăuntrică, spirituală. Doar graţie acestor calităţi cu afinităţi între ele, pe care poezia Anniei le deţine din plin, devine posibilă integrarea semnificaţiilor spirituale în imaginea vizuală:

„zilele sunt numărate
ca nucile turcului […]
unele mame şoptesc în capul străzii
sunt scumpe
nucile lui

alese curate
în mijlocul mesei rotunde pe tava de
cristal le vei alege
pe cele mari
pe cele curate
pe cele mici
ca pe zile
îţi spun

o greblă harnică
palma ta acoperă viaţa”

(Jurnal pe bilete de autobuz 22)

Printre altele, poezia reflectă nevoia de perfecţiune. Însă desăvârşirea este un stadiu care permite apropierea nu şi atingerea. Înseamnă că adevărata perfecţiune artistică nici nu este posibilă. Este motivul pentru care „rămâne în fiecare operă, inclusiv în cea aparent desăvârşită, un reziduu nerezolvat, o tensiune permanentă, o contradicţie secretă” (Lorenz Dittman). Această tensiune se simte şi se transmite permanent din poezia lui Anni-Lorei Mainka. Tensiunea şi contradicţia din interiorul acesteia, nu pot fi altceva decât fermentul unor noi transformări, al unor noi forme, ce vor reflecta apropierea poetei de mai sus numita perfecţiune.

La cules de rodii în cartierul Rahova (17)

Posted in Uncategorized on August 25, 2010 by Anni-Lorei

 

„Mergi, ajungi, iar mai mergi, iar la şlus (Schluss=final) ajungi, unde te-a dus tramvaiul. El nu ştie incotro te duşe, doar tu ştii incotro vrei, iar destinul şel bun ste şi se uite pe jeam cu tine, pe chind cel reu ste pe strade şi ride, cum greşeşti drumul“ – aşa îmi explica mie tata, cum e cu destinul…

– Ja, ja, chind mergi tu merge şi el, este ca un ochi mare, foarte mare, vede tot. Cobore cu tine. Aber dache vrei se iei o curbe in mişloc de destin, trebuie se cobori mai repede şi intr-o staţie necunoscute…..Pass gut auf („Ai mare grijă“), se nu te prinde cu uşe.“

Aşa şi noi într-o vacanţă. Plecasem la piaţă trimişi scurt de mama.

Toată familia încerca într-un fel sau altul să-şi schimbe destinul, ca să nu îl prindă cumva „cel rău“, să ajungem pe drumuri din nou, ca după război, cum au ajuns părinţii mei, eu pe atunci fiind după părerea lor „doar un Gedanke“, un gând.

Ne-a trimis mama spontan, doar aşa să cumpărăm un pepene. Era o căldură de transpira şoseaua. Pe vremuri transpirau toate. Străzile erau înmuiate, mirosea a păcură uleioasă, te ardea vara prin sandale, muştele zburau mai încet, când se loveau de geam lăsau o dâră de sânge. Azi muştele nu lasă nici o urmă roşie.

Fructele de la căldură se stricau, azi se zbârcesc, rar când vezi un fruct stricat.

Ţăranii erau înalţi, iar ţărăncile îşi ştergeau feţele bătucite de soare precum fundul pe care cocea mama vinete cu mâini grele de colţurile şorţurilor colorate.

De la căldură mirosurile pieţii era o zeamă de ierburi, ploaie, caldură şi praf. Spălate fructele îşi reveneau, iar o salată îţi umplea gura de arome.

Azi salata arată ca la carte, aromele cu părere de rău probabil că le poţi pune cu picătura, adică esenţe bio de la farmacie.

Piaţa mare Rahova nu aparţinea cuiva anume.

Avea în colţul clădirii pătrăţoase o ţeavă de care atârna un steag ciufulit – de fapt toate clădirile aveau steag şi un “Trăiască….” şters de ploi – , deasupra o tăblie mare cu litere abea citibile, iar ţăranul ştia: el acolo îşi vinde legumele şi fructele pe care le creştea din greu şi le căra numai el ştie cum, cu căruţa până la margine de Bucureşti, apoi mai departe cu furgoneta.

Erau tarabe de lemn păzite şi noaptea de ţărani veniţi de prin toată ţara, care plecau abia când terminau vânzarea tuturor sacilor. Erau îmbracaţi în cămăşi de in, de bumbac, cu opinci şi şosete groase. Rar că unul avea pantofi. Atunci nu şi-ar fi imaginat ei că în 30-40 de ani vor avea un fel de şef peste tarabe, peste piaţă – vorba vine, în copilăria mea ţăranii nu ştiau, ce e acela un “şef”.

De rugat se rugau de mai marele colectivei şi lui Dumnezeu, iar “tatăl boborului sub sticlă” se îngâlbenea pe toţi pereţii caselor de cultură, poştă, policlinică, şcoală, dar de rugat la el sau de el nu se ruga nimeni. Ah, ba da, din când în când câţiva oameni în televizorul alb-negru, seara pe la opt, se pare că nu deranja prea tare.

Mi-a apărut “ctitorul” într-un anticariat, imediat cum am deschis un atlas botanic. Nu m-a speriat, am trăsărit şi aveam sentimentul, că e cineva apropiat.

După 3 decenii zi de zi, după 3 decenii de dimineaţă, toată ziua şi apoi înainte de culcare să auzi un nume, tresari când auzi numele sau când îl vezi cum stă “bosumflat” şi cu o “buclă tinerească”, pe care sigur i-au desenat-o cu tuşul înainte să-l multiplice de milioane de ori.

La grădiniţă am învăţat că era un om de aur, un tată bun, iubitor, mai bun decât tatăl meu, care venea rar pe acasă şi în rest îmi dădea sfaturi pe care nu le puteam aplica.

Acest “tată al tutulora” însă, care ne privea de pe toţi pereţii ţării, nu m-a putut impresiona după ce am trecut în clasa a doua şi nu m-au făcut pionieră în primul lot, doar pentru că am vorbit în oră şi am recitat o compunere, pe care nici nu o scrisesem.

Tovarăşa D. mi-a spus tristă că pedeapsa vine “de sus”: se ştie că eu nu am făcut compunerea şi astfel nu voi purta cravata de pionier. Ruşinea aceea nu e de descris în cuvinte. Cravatele colegilor păreau toate că râd de mine. Ei se pare aveau sigur un talent în plus şi un merit uriaş şi că “acolo sus” sunt iubiţi. Aşa era, “acolo sus” pentru unii era cineva, care îi aştepta cu o tavă de împliniri.

Am plâns pe ascuns, am jurat că nu mai vreau să aud de nici un “tată de perete” şi am rămas după ore în bibliotecă cu tovarăşa, să caut în cărţile de geografie o altă ţară, în care se vorbeşte deschis, unde nu există “acolo sus”.

După cinci ani de bibliotecă am învăţat atâtea, încât îmi era greu să mă hotărăsc.

Acum piaţa nu mai e pentru ţărani, ci pentru pieţari: persoane, care par a păzi roşii şi cartofi. Nu au mâini sau trup pentru a săpa pământul, a stropi firul de roşie sau ce să mai vorbim a se cocoşa peste brazdele de gulii, salată, varză, spanac sau ce tot creşte pe câmp.

Ei, pieţarii, trăiesc prin piaţă şi pe la marginea ei, nu pe la casele lor înconjurate de grădini. La piaţă ei sunt cei care întind mâna să le dai banul.

Până să ajungă marfa – nu-i mai zice nici cartof şi nici ceapă, sâc! – pe mesele de beton ,- nu de lemn şi nici tarabe – e o cale lungă!!

Pieţarul pune mâna doar cu mare noroc pe marfă din România. Marfa vine de departe, de aceea îi şi zice “marfă”. Vine pe drumuri ocolite din Turcia, Bulgaria, Olanda uneori chiar din Jordania, Egipt, Israel.

Pieţarul are nevoie tot timpul de noroc şi să se aibă bine cu destinul, acela de care îmi zicea tata că merge tot timpul alături de noi. El “pune mâna pe marfă-de-marfă”, aşa se zice acum, dacă e un fel de rudă cu o altă cunoştinţă cu o altă rudă a şefului de piaţă.

Aşa am auzit cu urechile mele în această vară de la o femeie, care încerca să vândă un pumn de usturoi. M-a mirat cum stătea ghemuită la colţul pieţii, unde pe un batic îşi pusese usturoiul. Povestea ei poate că nu era completă, dar vorba proverbului “ Usturoi n-ai mâncat, nici gura nu-ţi miroase”.

Apoi am vrut să cumpăr oase pentru căţelul, care mai trăişte în grădina noastră. Anul trecut erau câteva tarabe în spatele pieţii, unde se vindeau oase, da, oase pur şi simplu, câţiva lei punga. Nu eram singura, care venea să ia câteva kg. şi apoi să le fierb cu orez.

Şi câinele e un fel de om, nu poate mânca tot timpul numai pâine goală, zicea mama. Îi trebuie şi lui ceva zeamă, ca să poată dormi mulţumit.

Ei bine, în spatele pieţii Rahova nu mai e nimic. Adică nu tarabe, în rest mormanele de gunoaie, fiare vechi, maşini invalide, parcă au căzut de undeva de sus şi şi-au rupt costele şi picioarele, nu mai au nici cauciucuri nici geamuri, iar portbagajele sunt cuiburi pentru câini şi pisici.

Pe scaune cojite de vreme stau bărbaţi între băltoace şi joacă table, în maieuri mulate pe burţi sfătoase, concentraţi şi plini de muşte.

– Unde sunt cei cu oasele? Întreb încercând să stau cât se poate pe vârfuri între două bălţi mai mici.
– Ce zici, oase, care oase, păi nu ştii….? răspunde unul, cel cu scobitoarea între dinţi şi cu degetul mic întins perfect, cu o unghie lungă şi vizibil dată cu pila.
– Nu stiu, ce să ştiu…..
– Ăia cu oasele s-a mutat peste stradă….
– De ce?
– Nu întreba , du-te şi vezi, oase aici nu mai găseşti, oale dacă vrei, linguri de lemn sau vrei şi mata vreo fătucă….şi râsul le mişca maieurile transpirate, şi le cutremura ceafa acoperită de solzi de praf în forme de stalactite şi stalacmite, iar zarurile cădeau anapoda de cât puteau să rîdă cu poftă la faţa pe care am putut să o fac la propunerea lor cu “fătucă”…..
– Şi de ce s-a mutat piaţa ?
– Păi s-a mutat, aşa a vrut şefu…
– Piaţa are şef?
– Hai pleacă d-aci, oi fi freo sectantă, că nu ştii sau te faci, aici şefu e ala cu maşina mare şi lucioasa că nu-i fir pe ea, băi, ăla de-i zice Nichi Scorpion…
– Aha, bine, mă duc..
M-am dus peste drum. Aşa era. Aveau oase. Acolo era parcată nu numai o maşină mare, ci mai multe, toate curate ca lacrima, goale, nu era nimeni în ele să întreb şi eu ce şi cum.

Un băieţel stătea pe trotuar şi bătea cu o nuia o băltoacă formată din apa, ce ieşea din piaţă, care ca să zic aşa, îşi cauta drum spre un canal, pe care nu-l găsea.

– A cui e maşina….?
– Păi mata nu ştii, cum “a cui”, a lu Scorpionu….
– Toate?
– Nu ştiu.
– Dar tu de ce te joci în baltă?
– Aştept.
– Ce?
– Să-mi dea să car.
– Ce să cari?
– Marfă.
– De ce?
– Păi ce sa fac?
– Să stai acasă, să te joci…
– Păi ce să mănânc?

Nu mi-a cerut nimic. S-a uitat la mine cu ochi încercănaţi, ar fi răspuns la orice întrebare, putere să ceară ceva nu mai avea. I-am dat 5 lei, şi-a cumpărat brusc o merdenea şi n-a mestecat-o. Nici nu erau de mestecat, am cumpărat şi eu, păreau din gumă, fără brânză şi mult cauciuc, da, cauciuc fierbinte.

– Hai mamă , îmi zise vânzătoarea, nu te mai uita aşa, azi, mâine nici asta nu ai să mai mesteci….

Am luat oasele, i-am luat câinelui totuşi încă doua pâini şi am încercat să mă urc în tramvaiul 32. Acum e unul lung, modern, cu multe uşi, cu un compostor sau chiar două, dacă nu-s stricate. Nimeni nu scoate bilet, nimeni nu compostează.
Mă aşez totuşi cu pungile grele.
Câteva secunde înainte să mă dau jos mă opreşte peste umăr o femeie solidă.
– Stai, biletele, buletinu şi nu ţipa.
– Poftim?
– Hai, mişcă.
– Nu pot, nu vedeţi că am mâinile ocupate. E în buzunar.
– Stai, buletinu….pă voi astea vă ştim.

Între timp lumea cobora pasivă.
– Bine, stau, nu cobor, aici e biletul. Între timp cumpărăturile din plasele neantrenate pentru atâtea kg. şi zbucium s-au rupt şi cartofii mei au luat-o singuri pe scări în jos.

– Nu e bun.
– Cum nu e bun, doar aţi văzut şi unde m-am urcat şi ce-am făcut.
– Scoate bulentinu sau 20 de ieuro….
– Poftim? Nici nu mă gândesc….şi mi-am pus poşeta sub braţ, am scos celularul şi am sunat un prieten din cartier, să vină să mă scape de acest Rotweiler de om.
– Pe cine suni? începu femeia vânturând un fel de legitimaţie. La poliţie am numai eu voie să sun.
– Exact, am sunat eu la poliţie….am spus aşezându-mă iar, pentru că între timp tramvaiul ajunsese la capăt de linie şi o lua înapoi spre oraş.

Am aşteptat să vină următoarea staţie. Controloarea supraponderală a luat-o mai încet decât cartofii mei pe scări în jos şi pur şi simplu a fugit.

Oamenii din jur nu au intervenit nici o clipă. Pe vremuri ar fi ieşit o mare bătălie şi multe strigăte pro şi contra.
Interesant este că aceeaşi scenă s-a repetat încă de două ori, tot într-o sîmbătă, tot din piaţa Rahova spre capăt şi tot numai mie.

Ajunsă la poliţie de cartier cu alte probleme am întrebat de curiozitate, dacă se ştie de aceşti controlori ciudaţi, care din tot tramvaiul mă aleg numai pe mine şi într-o răsteală demnă de o crimă, îmi cer să le dau bani, cu motiv că biletul n-ar fi valabil.

– Da, ştim, sâmbăta nici nu sunt controlori pe ruta aceea, ci mai încearcă şi ei să facă un ban, alegându-vă pe dvs. pentru că nu-şi imaginează că vă apăraţi şi ceva bani tot le daţi.

Primele experienţe de genul ăsta, când eşti atacat brusc de un om sau de un copil pe stradă care se lipeşte de genunchiul tău ca o ventuză – doar egiptenii ne fac concurenţă în această privinţă! – , m-au pus pe gânduri, căutam soluţii, primele vizite prin Bucureşti le-am făcut numai însoţită de prieteni.

Apoi mi-am amintit de tata şi de împărţirea lui naivă în destin bun şi rău: încerc pe cât posibil să-l las în urmă pe cel rău şi să mă ţin după cel bun.

Să mă întorc la mersul la piaţă de plăcere să cumpărăm un pepene.

Mama i-a explicat “klar und deutlich” “clar şi limpede?”, dar tata nu prea băga în seamă dacă-i explicai în detaliu. Repeta “ja, ja”, clipind strâmb dar ştrengăreşte din ochiul stâng ieşea pe poartă.

– Was hat sie gesagt….? Ce a spus ea….?

Mama era pentru el o “ea”….Ea spunea , el făcea…dar el nu prea ţinea minte, el ştia ce vrea el, ce vrea altul, era treaba celuilalt.

– Eine Melone…un pepene.
– Ja, ja ….Melone….adică ea spusese ca el sa cumpere un pepene.

De fapt mama săraca dorea să scape de noi sâmbăta. Era o zi în care ea putea să spele, să dea pomii cu var, să aerisească şi să facă “rostul”.

„Trebuie duminica să te prindă liber“ era una din legile salvate de mama cu mare efort, dar tot atâta încredere şi bucurie de acolo din lumea ei tradiţională până în capitală. Da, duminica pe noi ne-a prins mereu liberi, un sentiment că totul are un rost şi un gust, pe care nu-l uiţi niciodată.

Sâmbăta seară trăgeam din greu pentru libertatea de duminică. Toate găinile trebuiau controlate, adica daca mai erau, daca dormeau bine, daca strachinile lor erau spalate si totul era proaspat.

Se spăla toată sâmbătă şi se apreta, de la mic la mare şi asta nu sub formă de glumă.

Aşa am ajuns eu cu tata la piaţă sub motivul, că pepenii de la piaţă sunt mai buni decât de la cei care îi vând la căruţă pe străzi.

El era foarte uimit de piaţă – ar fi cumpărat de toate, dar eu îi spuneam mereu că ăi asta sau asta avem deja. Mama era o gospodină perfectă aşa că el , atâta avea de făcut de data asta– să cumpere un pepene.

Eh, el ca un bărbat adevărat, a avut o ideea: să treacă pe la nea Ionel, ,,frizerul de Rahova”, să-şi taie părul blond şi mult, Ionel care era dirijat de Tante Paula cu o telecomandă în priviri, i-a dat o vişinata şi i-a dat şi el idee lui: să se uite la fotbal, iar în final tata să cumpere şi câteva kg de lână de la Leana a lu’ Costică…

– Da, ja, ja domn Willi – zier gut….forte bune lâne domn Willi, se bucura toata lumea, imitându-l la vorbă şi zâmbet!

Eu dădeam din mâini şi din picioare, el clipea strâmb, eu şopteam în germană cât de mult se va supăra mama, dar el trebuia să dovedească că e atotputernic şi ştiutor….Doar venea chiar din ţara Germania, care ne adusese pe lângă multe alte dandanale şi foraiber(Vorreiber), Şpiiilhose (Spielhose) şi faimosul „mişto“ …..(Mit plus Stock egal mişto….care adicatelea nu vine din limbaj colocvial!)

Atunci tata ca să facă isprava mai mare, i-a spus frizerului Ionel să mă tundă la zero „ka se tace“.

– Drăguţă, a încercat acesta cu ochi spălăciţi şi pielea alb spre galben să mă liniştească, vrei un balon?
– Vreau.
– Vrei şi cartea lui Nils Holgerson – uite, e groasă dar frumoasă?
– Vreau.
Uite aşa m-au tuns la zero.

Avea tata o idee preconcepută în acei ani: tunsul la zero îţi îndeseşte părul, apoi vei avea chiar mai mult decât ai nevoie.

Mulţi copii erau tunşi la zero în Rahova, dar cred că din cu totul alte motive, pentru că de cantitatea de păr şi bucle nu cred că le ardea părinţilor, majoritatea fiind activi în trei schimburi pe la fabrici şi uzine.

Cartea o primise pe gratis. Editurile trimiteau peste tot chiar şi frizeriilor câteva volume. Nils Holgerson cu gâsca lui Aka mi-a arătat multe ţări, dar era o simplă carte şi chiar aşa mică cum eram, poveştile erau poveşti şi viaţa, viaţă. Pe tata îl mai credeam cu poveştile lui, naive cum erau, dar mă făceau să râd, iar de mama să nu mai vorbim.

Aveau ei o încredere oarbă în politeţe, punctualitate şi multă carte.

“Ja, ja, te pot duce până la capătul vieţii în direcţia dorită, ja, ja…… „

Au uitat săracii de direcţiile celorlalţi, care printr-un sectorist, un bileţel băgat în buzunarul potrivit sau o poveste inventată la timp, te poate duce chiar în direcţia opusa, cu punctualitate şi diplome cu tot.

Tunsă la zero, cu un balon agăţat de încheietura şi un pepene prea greu, un tată mergând dupa câteva vişinate pe mijlocul drumului ne-am întors acasă, unde am găsit totul în ordine.

Dar n-am ajuns toţi. Noi am ajuns, dar greutatea pepenelui m-a răpus. Mi-a căzut în mijlocul drumului. Cel mai mare roşu şi transpirat pepene pe care l-am văzut, mulţi sâmburi de jur împrejur, iar tata zâmbea ştrengăreşte tuns proaspăt:

– Ja,ja, was wirst du sagen… ce-ai să spui?

Eu am început să plâng, ce puteam să spun, mă dureau mâinile, mă gândeam: „mama mă va certa, nu mai am păr pe cap şi acum nu mai avem nici pepene“.

Ajunşi în curte îmi amintesc de privirea mamei. O femeie albă ca varul şi mută. Cum ne-a trimis ea pe noi doi şi cum ne-am întors!

Încercasem probabil să păcălim destinul prea tare şi prea tovărăşeşte şi cum ne-a prins, ne-a pus piedică. Altă explicaţie nu aveam pentru frigul pe care îl simţeam de jur împrejurul capului “dezbrăcat” şi pepenele rămas în urmă bucuria muştelor, ce rezistase săracu până aproape de casă.

A fost şi singura dată când am avut atâta curaj: un balon, o carte şi un pepene……pe o şosea ce pe vremea aceea mi se părea că traversează cel puţin jumătate din Bucureşti.

Pepenii nu i-am mai dus în braţe niciodată. Toţi mi se păreau grei din start.
Frizerii mi se păreau toţi, că vor să taie şi să spânzure şi să povestească ceva ce nu-i adevarat, ţinând morţiş la modelul lor de viaţă.

Tata a râs şugubăţ pe sub ochiul înclinat şi pe sub mustaţă, chit că nu avea niciuna……

“Fiecare pasăre pe limba ei piere“– also, du passt auf das naechste mal, ai grijă data viitoare, îmi zise mama, să nu te mai tundă la zero, pentru nimic în lume….

Ja, ja, dar cum să ai grijă de ce îţi spune tata şi mama?

Ah, şi mai e în română un proverb pe care nu l-am aflat de la mama: sfaturile sunt bune de dat!

Anni-Lorei MAINKA