Archive for the Uncategorized Category

Die Herzmusikerin…

Posted in Uncategorized on November 5, 2013 by Anni-Lorei

Die Herzmusikerin…

My heart is breaking 
I cannot sleep 
I love a man 
Who’s afraid of me 
He believes if he doesn’t 
Stand guard with a knife 
I’ll make him my slave 
For the rest of his life 

burgundia 74

Posted in Uncategorized on September 2, 2010 by Anni-Lorei

foto: Simona Sumanaru

s-au închis ochii
mustind a tochitură de timp şi
ţuică din apă de ploaie cernută
cu sita din firul broaştei
în umbra nucilor de oraş

trag de ei seara

hai
recitaţi-mi căldura macilor din 77

hai
deschideţi-vă
ridicaţi timpul cu genele
pe fiecare câte un an
nu e greu

spălaţi-mi paşii cei laţi
daţi-mi cu bidineaua peste mâini
să mă ridic pe vârfuri
să pot fura prunele brumării

hai măi nichita
dă-o încolo de vodcă bem şi mâine

unde ai parcat
du-mă în spatele oraşului să numărăm ciori

hai măi nichita
dă-o încolo de maşină ciori sunt şi în Cişmigiu

ciorile de oraş sunt bete
da
bete

ciorile de pământ privesc cu cărbunii ăia de ochi ai lui Poe

ciorile şi timpul draga taichii
trebuie ţinute departe de oameni

Anni-Lorei MAINKA

Camelia Hegheduş: “Poezia, orchestraţie a senzaţiei” (despre însemnările pe bilete de autobuz ale poetei Anni-Lorei Mainka)

Posted in Uncategorized on September 1, 2010 by Anni-Lorei

Poetul scoate dintr-un buzunar fluxul, din celălalt refluxul. E la răspântia unde numai tu eşti buimac, cetitorule. Alege. Scoboară desculţ cele câteva pietre până la spuma sărată, şi vei găsi […] între confetiile de imagini şi cuvintele ca o orchestraţie multiplă a senzaţiei, ca un alibi al sensibilităţii şi un aliaj al gândirii, adevărul unei evadări.” (Ştefan Roll)

Scrierea lui Anni-Lorei Mainka induce, în mod firesc, acele stări emoţionale – tresăriri care se instituie în sufletul receptorului ca instanţă supremă validând poezia. Versurile sale concentrează un adevăr obiectiv, în care cele două subiectivităţi – sentimentele scriitorului şi sentimentele cititorului – se identifică. Sinceritatea dezarmantă a autoarei înlătură atât posibilele construcţii sterile cât şi ornamentele inutile. Lipsa înfrumuseţărilor de dragul frumosului conferă poeziei autenticitate. Ea curge într-un mod atât de natural şi lipsit de orice sforţare, încât te poţi întreba, pe bună dreptate, dacă nu cumva versurile reprezintă idiomul originar al poetei. Candoarea care se degajă din această îmbinare măiastră a cuvintelor, ce se cheamă poezie, te trimite parcă în alt spaţiu, în alt timp. Expresia poetică se ţese în continuarea unei luări în stăpânire a semnificaţiilor din adânc. Jurnalul însemnat pe bilete de autobuz trădează nevoia acută de comunicare şi totodată conştientizarea singurătăţii (“pe scurt/ umbra şi-a tăiat ombilicul”).

După ce incendii au răvăşit sufletul, cenuşa nu s-a lăsat împrăştiată de furtuni arbitrare ci s-a sedimentat, strat peste strat, ca o posibilă dimensionare a durerii (“am strâns inima florilor/ cenuşa de inimi”). Rezultatul acestei sedimentări este un univers delicat, incompatibil cu viaţa ipocrită, colorată şi programatică de zi cu zi. Poezia e refugiu pentru suflet, clădit cu literă neagră în timpul nopţilor albe. Ea dezvăluie misiunea încheiată a trecutului, anume aceea de a coace – în miezul tocmai acelei clipe ce concentra bucuria de a trăi – viitoarele dureri şi frământări sufleteşti. Dezvăluie totodată un prezent searbăd şi uniform, în care speranţa în viitor e anulată de experienţe în plină desfăşurare (“un om peste un bocanc/ cu un rest de privire/ nervos/ nu-şi putea dezlega şiretul/ ultimul/ soarele părea să-i orbească/ dorinţa”). Mersul înainte, în ritmul galopant al timpului, este povara sugerată în termeni de metaforă: “pe o bancă lungă în curtea cu o boltă sănătoasă tăia cu creionul chimic lună de lună// tata a oprit apoi timpul tocind un creion chimic şi zarurile de table”.

Poeta percepe cu simţurile hipertrofiate distanţele de orice fel, de la cele care o despart de tărâmurile natale, până la distanţele ce o separă de oameni. Cuvântul vibrează prelung de nostalgia copilăriei. Discursul liric, lipsit de ostentaţie, reflectă coerenţă şi profunzime. Versul e freamăt autentic, zbor frânt (“cuvintele mi s-au oprit între măsele şi obrajii pătaţi de nesomn”), stavilă în calea manifestării unei sensibilităţi exacerbate, care se poate deduce uşor din umbra ce se aşterne pe suflet în timpul lecturării: “tresar/ din palmă îmi clipeşte ochiul mamei// uitase să îl preseze/ între filele zilelor mele de naştere”. Atmosfera de pesimism, învăluind poezia de faţă, ascunde o sete de experienţe nemijlocite şi pure care să anuleze efectul celor deja trăite şi scoate la iveală o parte din intimitatea unei vieţi de spiritualitate şi poeticitate.

Dacă lăcomia cititorului de versuri este satisfacută atunci când acestea izbutesc să provoace semne ale durerii, atunci poezia lui Anni-Lorei Mainka se cere a fi citită. Un lector de rând judecă un poem după impresia lăsată asupra lui. Jurnalele pe bilete de autobuz sunt scrise în maniera înrâuririi directe şi instantanee asupra cititorului. Aici, critica pare să nu-şi afle locul. De vreme ce versurile sunt cu efect incontestabil şi imediat, ce mai contează respectarea de norme sau încadrarea în reguli. Simţirea ne spune dacă poezia lasă asupra noastră impresia cuvenită, mai mult decât disertaţiile critice înşirând calităţi şi defecte. Gândirea trebuie să intervină prea puţin în judecarea unui poem, atât cât să justifice ceea ce a hotărât acest arbitru suprem, care e sentimentul. Cel de-al şaselea simţ, care, precum spune J.B. du Bos, “se află în noi fără să-i putem vedea organele”, este acea parte din noi înşine care judecă după impresia pe care o încearcă şi care hotărăşte “fără să mai măsoare cu linia şi compasul”. Experienţa literară a poetei, împreună cu cea existenţială şi-au pus amprenta asupra metaforei sale, conţinutul fiind mult mai important decât forma. Versurile poartă încărcătura singurătăţii şi deziluziei:

„nu-i loc de mâna cerşetorului
strivindu-şi cuvintele
între cai omul se ţine
de genunchi
să nu cadă printre
păpădiile ce-şi râd

de paşii
înfometaţi
de
singurătate”

(Jurnal pe bilete de autobuz 44)

Anni-Lorei vorbeşte adesea despre întoarcerile pe tărâmurile natale, dar, din nefericire, aceste întoarceri nu fac decât să accentueze sentimentul de pierdere. Rămâne nostalgică după un trecut rupt parcă totalmente de prezent:

„mi-am facut o listă cu ce-şi doresc
ioana, petre, mica şi viorel
nu mă vor recunoaşte
şi vocea mi s-a schimbat
psihicul a îngenunchiat
odihnindu-se sub gulerul călcat meticulos”

(Jurnal pe bilete de autobuz 1; fragmentar despre întoarcere)

Aici, avem de-a face cu poezia ca mijloc de supravieţuire. Anni-Lorei transformă în materie poetică tot ceea ce vede, atinge şi simte („iedera lăsată de tine/ prin tencuială îţi va face/ semn”). Versurile sale descriu spaţiul miraculos al unei tandreţi nemărginite. În acest spaţiu populat de cele mai imprevizibile obiecte, chiar şi cele mai banale dintre ele, obiectele casnice, sunt transfigurate liric, încât par adesea însufleţite. Poeta redefineşte şi redimensionează elemente ale lumii reale:

„azi
cântarul de bucătărie s-a îmbătat
acul de argint nu mai ştie
câte grame are un gând dimineaţa
un cuvânt la prânz
o amintire cu tine”

(Jurnal pe bilete de autobuz 14; despre cuvinte cântărite în first life)

După cum singură recunoaşte, nu mai are în paletă prea multe culori, dar asta nu afectează bogăţia universului său poetic, în schimb, concentrează expresia: „poze alb negru îţi desenează/ delicat între umăr şi ureche// ideea”. În mare parte, jurnalele pe bilete de autobuz sunt scrise pe fond alb-negru: „să mori primăvara/ e mai bine/ mai sus/ de culoarea albă”. Lipsa culorilor şi a nuanţelor intermediare reflectă imposibilitatea poetei de a se mai lăsa amăgită de întâmplările unui prezent arid, sau de a-şi mai lega speranţele de vreo eventuală schimbare în bine:

„îţi scriu cu ultima cerneală a serii
alexei
fărâme pentru
un mâine ce azi nu are auz

aici
între plutele de somn ce-mi pândesc ochii
bolovanii de cuvinte nu lasă urme
ca palma bătătorită a pândarului”

(Jurnal pe bilete de autobuz 36)

Vederile şi pozele alb-negru reprezintă un univers personal, o posibilitate de a retrăi, cât de puţin, momente aparţinând trecutului: „ai primit o scrisoare/ alexei/ în literă mică de arici/ un negru ascuns pe un alb/ mătăsos”. Însă această veşnică întoarcere în timp istoveşte: „într-un cald curat traversez aceste zile/ de împrumut”. Pe alocuri, se poate citi o resemnare cuminte izvorâtă din înţelepciunea celui prea încercat de către destin:

„sabia din spatele casei
îţi aminteşti
alexei
tăiam respiraţia gărgăriţelor
încape acum în sertarul
iluziilor pentru iarna
ce vine”

(Jurnal pe bilete de autobuz 43)

Scrierea Anniei este trecută prin filtrul sufletului. Pentru a reduce din sensibilitatea versurilor, le sunt adesea aplicate ruperi de ritm. Ceea ce pare să nu îi reuşească în viaţa de fiecare zi îi reuşeşte pe deplin în poezie: armonizarea contrastelor. Astfel, expresia rezultată este gingaşă şi totuşi puternică, blândă şi dură, dulce şi aspră în acelaşi timp.

Există frumuseţi ale poeziei al căror preţ nu poate fi cunoscut de către nepricepuţi. Şi totuşi, aceşti nepricepuţi care suntem şi care, la urma urmelor reprezentăm majoritatea cititorilor, din când în când putem deveni piatra de încercare a unui poem. O singură pornire a inimii e suficientă pentru a opera involuntar un gest, o mişcare neprevăzută a feţei, chiar o lacrimă şi a trăda astfel calitatea poeziei constând în puterea ei de a impresiona. Judecarea unui poem trebuie să pornească de la acea mişcare lăuntrică a sufletului ce nu prea poate fi explicată. Atunci când poetul nu încearcă să stăpânească poezia, dimpotrivă, se lasă el însuşi stăpânit de ea, rezultatul este o concretizare în formă de vers a unei realităţi obiective ce influenţează nemijlocit cititorul. Aici, avem de-a face cu poetul ca mediu de transmitere. A-şi căuta materialul originar al actului creativ nu stă în puterea artistului. Acest material îl ia în stăpânire, „ca o realitate obiectivă, impunând încarnarea în forme. Din interior acţionează un impuls spre organizare şi structurare care nu-i dă pace artistului până când acest impuls nu-şi atinge, într-o operă desăvârşit structurată, finalitatea şi liniştea. Artistul devine în acest fel un simplu mediu de transmitere a unui caracter care se automodelează, în felul naturii. Pentru spiritul, libertatea, voinţa şi responsabilitatea sa nu este loc aici” (Lorenz Dittman). Ceea ce ne impune nouă, cititorilor, bunul simţ este a nu uita nici un moment ce preţ trebuie să plătească vieţii artistul, în cazul de faţă poetul, atunci când este investit de către destin – ca instanţă superioară şi neînţeleasă, cu însuşirea de mediu transmiţător al acelor valori care depăşesc limita cunoaşterii experimentale.

„Opera de artă reuneşte ceea ce în natură pare a fi incompatibil”, susţine, pe bună dreptate, acelaşi Lorenz Dittman. Ceea ce creează acordul între diversele straturi de semnificaţie, concentrându-le în unitatea unei poezii, sunt acele calităţi ce pot fi identificate în raport cu conţinutul vizibil al imaginii, dar şi în raport cu semnificaţiile ei invizibile. Acestea din urmă sunt sesizabile numai printr-o privire lăuntrică, spirituală. Doar graţie acestor calităţi cu afinităţi între ele, pe care poezia Anniei le deţine din plin, devine posibilă integrarea semnificaţiilor spirituale în imaginea vizuală:

„zilele sunt numărate
ca nucile turcului […]
unele mame şoptesc în capul străzii
sunt scumpe
nucile lui

alese curate
în mijlocul mesei rotunde pe tava de
cristal le vei alege
pe cele mari
pe cele curate
pe cele mici
ca pe zile
îţi spun

o greblă harnică
palma ta acoperă viaţa”

(Jurnal pe bilete de autobuz 22)

Printre altele, poezia reflectă nevoia de perfecţiune. Însă desăvârşirea este un stadiu care permite apropierea nu şi atingerea. Înseamnă că adevărata perfecţiune artistică nici nu este posibilă. Este motivul pentru care „rămâne în fiecare operă, inclusiv în cea aparent desăvârşită, un reziduu nerezolvat, o tensiune permanentă, o contradicţie secretă” (Lorenz Dittman). Această tensiune se simte şi se transmite permanent din poezia lui Anni-Lorei Mainka. Tensiunea şi contradicţia din interiorul acesteia, nu pot fi altceva decât fermentul unor noi transformări, al unor noi forme, ce vor reflecta apropierea poetei de mai sus numita perfecţiune.

La cules de rodii în cartierul Rahova (17)

Posted in Uncategorized on August 25, 2010 by Anni-Lorei

 

„Mergi, ajungi, iar mai mergi, iar la şlus (Schluss=final) ajungi, unde te-a dus tramvaiul. El nu ştie incotro te duşe, doar tu ştii incotro vrei, iar destinul şel bun ste şi se uite pe jeam cu tine, pe chind cel reu ste pe strade şi ride, cum greşeşti drumul“ – aşa îmi explica mie tata, cum e cu destinul…

– Ja, ja, chind mergi tu merge şi el, este ca un ochi mare, foarte mare, vede tot. Cobore cu tine. Aber dache vrei se iei o curbe in mişloc de destin, trebuie se cobori mai repede şi intr-o staţie necunoscute…..Pass gut auf („Ai mare grijă“), se nu te prinde cu uşe.“

Aşa şi noi într-o vacanţă. Plecasem la piaţă trimişi scurt de mama.

Toată familia încerca într-un fel sau altul să-şi schimbe destinul, ca să nu îl prindă cumva „cel rău“, să ajungem pe drumuri din nou, ca după război, cum au ajuns părinţii mei, eu pe atunci fiind după părerea lor „doar un Gedanke“, un gând.

Ne-a trimis mama spontan, doar aşa să cumpărăm un pepene. Era o căldură de transpira şoseaua. Pe vremuri transpirau toate. Străzile erau înmuiate, mirosea a păcură uleioasă, te ardea vara prin sandale, muştele zburau mai încet, când se loveau de geam lăsau o dâră de sânge. Azi muştele nu lasă nici o urmă roşie.

Fructele de la căldură se stricau, azi se zbârcesc, rar când vezi un fruct stricat.

Ţăranii erau înalţi, iar ţărăncile îşi ştergeau feţele bătucite de soare precum fundul pe care cocea mama vinete cu mâini grele de colţurile şorţurilor colorate.

De la căldură mirosurile pieţii era o zeamă de ierburi, ploaie, caldură şi praf. Spălate fructele îşi reveneau, iar o salată îţi umplea gura de arome.

Azi salata arată ca la carte, aromele cu părere de rău probabil că le poţi pune cu picătura, adică esenţe bio de la farmacie.

Piaţa mare Rahova nu aparţinea cuiva anume.

Avea în colţul clădirii pătrăţoase o ţeavă de care atârna un steag ciufulit – de fapt toate clădirile aveau steag şi un “Trăiască….” şters de ploi – , deasupra o tăblie mare cu litere abea citibile, iar ţăranul ştia: el acolo îşi vinde legumele şi fructele pe care le creştea din greu şi le căra numai el ştie cum, cu căruţa până la margine de Bucureşti, apoi mai departe cu furgoneta.

Erau tarabe de lemn păzite şi noaptea de ţărani veniţi de prin toată ţara, care plecau abia când terminau vânzarea tuturor sacilor. Erau îmbracaţi în cămăşi de in, de bumbac, cu opinci şi şosete groase. Rar că unul avea pantofi. Atunci nu şi-ar fi imaginat ei că în 30-40 de ani vor avea un fel de şef peste tarabe, peste piaţă – vorba vine, în copilăria mea ţăranii nu ştiau, ce e acela un “şef”.

De rugat se rugau de mai marele colectivei şi lui Dumnezeu, iar “tatăl boborului sub sticlă” se îngâlbenea pe toţi pereţii caselor de cultură, poştă, policlinică, şcoală, dar de rugat la el sau de el nu se ruga nimeni. Ah, ba da, din când în când câţiva oameni în televizorul alb-negru, seara pe la opt, se pare că nu deranja prea tare.

Mi-a apărut “ctitorul” într-un anticariat, imediat cum am deschis un atlas botanic. Nu m-a speriat, am trăsărit şi aveam sentimentul, că e cineva apropiat.

După 3 decenii zi de zi, după 3 decenii de dimineaţă, toată ziua şi apoi înainte de culcare să auzi un nume, tresari când auzi numele sau când îl vezi cum stă “bosumflat” şi cu o “buclă tinerească”, pe care sigur i-au desenat-o cu tuşul înainte să-l multiplice de milioane de ori.

La grădiniţă am învăţat că era un om de aur, un tată bun, iubitor, mai bun decât tatăl meu, care venea rar pe acasă şi în rest îmi dădea sfaturi pe care nu le puteam aplica.

Acest “tată al tutulora” însă, care ne privea de pe toţi pereţii ţării, nu m-a putut impresiona după ce am trecut în clasa a doua şi nu m-au făcut pionieră în primul lot, doar pentru că am vorbit în oră şi am recitat o compunere, pe care nici nu o scrisesem.

Tovarăşa D. mi-a spus tristă că pedeapsa vine “de sus”: se ştie că eu nu am făcut compunerea şi astfel nu voi purta cravata de pionier. Ruşinea aceea nu e de descris în cuvinte. Cravatele colegilor păreau toate că râd de mine. Ei se pare aveau sigur un talent în plus şi un merit uriaş şi că “acolo sus” sunt iubiţi. Aşa era, “acolo sus” pentru unii era cineva, care îi aştepta cu o tavă de împliniri.

Am plâns pe ascuns, am jurat că nu mai vreau să aud de nici un “tată de perete” şi am rămas după ore în bibliotecă cu tovarăşa, să caut în cărţile de geografie o altă ţară, în care se vorbeşte deschis, unde nu există “acolo sus”.

După cinci ani de bibliotecă am învăţat atâtea, încât îmi era greu să mă hotărăsc.

Acum piaţa nu mai e pentru ţărani, ci pentru pieţari: persoane, care par a păzi roşii şi cartofi. Nu au mâini sau trup pentru a săpa pământul, a stropi firul de roşie sau ce să mai vorbim a se cocoşa peste brazdele de gulii, salată, varză, spanac sau ce tot creşte pe câmp.

Ei, pieţarii, trăiesc prin piaţă şi pe la marginea ei, nu pe la casele lor înconjurate de grădini. La piaţă ei sunt cei care întind mâna să le dai banul.

Până să ajungă marfa – nu-i mai zice nici cartof şi nici ceapă, sâc! – pe mesele de beton ,- nu de lemn şi nici tarabe – e o cale lungă!!

Pieţarul pune mâna doar cu mare noroc pe marfă din România. Marfa vine de departe, de aceea îi şi zice “marfă”. Vine pe drumuri ocolite din Turcia, Bulgaria, Olanda uneori chiar din Jordania, Egipt, Israel.

Pieţarul are nevoie tot timpul de noroc şi să se aibă bine cu destinul, acela de care îmi zicea tata că merge tot timpul alături de noi. El “pune mâna pe marfă-de-marfă”, aşa se zice acum, dacă e un fel de rudă cu o altă cunoştinţă cu o altă rudă a şefului de piaţă.

Aşa am auzit cu urechile mele în această vară de la o femeie, care încerca să vândă un pumn de usturoi. M-a mirat cum stătea ghemuită la colţul pieţii, unde pe un batic îşi pusese usturoiul. Povestea ei poate că nu era completă, dar vorba proverbului “ Usturoi n-ai mâncat, nici gura nu-ţi miroase”.

Apoi am vrut să cumpăr oase pentru căţelul, care mai trăişte în grădina noastră. Anul trecut erau câteva tarabe în spatele pieţii, unde se vindeau oase, da, oase pur şi simplu, câţiva lei punga. Nu eram singura, care venea să ia câteva kg. şi apoi să le fierb cu orez.

Şi câinele e un fel de om, nu poate mânca tot timpul numai pâine goală, zicea mama. Îi trebuie şi lui ceva zeamă, ca să poată dormi mulţumit.

Ei bine, în spatele pieţii Rahova nu mai e nimic. Adică nu tarabe, în rest mormanele de gunoaie, fiare vechi, maşini invalide, parcă au căzut de undeva de sus şi şi-au rupt costele şi picioarele, nu mai au nici cauciucuri nici geamuri, iar portbagajele sunt cuiburi pentru câini şi pisici.

Pe scaune cojite de vreme stau bărbaţi între băltoace şi joacă table, în maieuri mulate pe burţi sfătoase, concentraţi şi plini de muşte.

– Unde sunt cei cu oasele? Întreb încercând să stau cât se poate pe vârfuri între două bălţi mai mici.
– Ce zici, oase, care oase, păi nu ştii….? răspunde unul, cel cu scobitoarea între dinţi şi cu degetul mic întins perfect, cu o unghie lungă şi vizibil dată cu pila.
– Nu stiu, ce să ştiu…..
– Ăia cu oasele s-a mutat peste stradă….
– De ce?
– Nu întreba , du-te şi vezi, oase aici nu mai găseşti, oale dacă vrei, linguri de lemn sau vrei şi mata vreo fătucă….şi râsul le mişca maieurile transpirate, şi le cutremura ceafa acoperită de solzi de praf în forme de stalactite şi stalacmite, iar zarurile cădeau anapoda de cât puteau să rîdă cu poftă la faţa pe care am putut să o fac la propunerea lor cu “fătucă”…..
– Şi de ce s-a mutat piaţa ?
– Păi s-a mutat, aşa a vrut şefu…
– Piaţa are şef?
– Hai pleacă d-aci, oi fi freo sectantă, că nu ştii sau te faci, aici şefu e ala cu maşina mare şi lucioasa că nu-i fir pe ea, băi, ăla de-i zice Nichi Scorpion…
– Aha, bine, mă duc..
M-am dus peste drum. Aşa era. Aveau oase. Acolo era parcată nu numai o maşină mare, ci mai multe, toate curate ca lacrima, goale, nu era nimeni în ele să întreb şi eu ce şi cum.

Un băieţel stătea pe trotuar şi bătea cu o nuia o băltoacă formată din apa, ce ieşea din piaţă, care ca să zic aşa, îşi cauta drum spre un canal, pe care nu-l găsea.

– A cui e maşina….?
– Păi mata nu ştii, cum “a cui”, a lu Scorpionu….
– Toate?
– Nu ştiu.
– Dar tu de ce te joci în baltă?
– Aştept.
– Ce?
– Să-mi dea să car.
– Ce să cari?
– Marfă.
– De ce?
– Păi ce sa fac?
– Să stai acasă, să te joci…
– Păi ce să mănânc?

Nu mi-a cerut nimic. S-a uitat la mine cu ochi încercănaţi, ar fi răspuns la orice întrebare, putere să ceară ceva nu mai avea. I-am dat 5 lei, şi-a cumpărat brusc o merdenea şi n-a mestecat-o. Nici nu erau de mestecat, am cumpărat şi eu, păreau din gumă, fără brânză şi mult cauciuc, da, cauciuc fierbinte.

– Hai mamă , îmi zise vânzătoarea, nu te mai uita aşa, azi, mâine nici asta nu ai să mai mesteci….

Am luat oasele, i-am luat câinelui totuşi încă doua pâini şi am încercat să mă urc în tramvaiul 32. Acum e unul lung, modern, cu multe uşi, cu un compostor sau chiar două, dacă nu-s stricate. Nimeni nu scoate bilet, nimeni nu compostează.
Mă aşez totuşi cu pungile grele.
Câteva secunde înainte să mă dau jos mă opreşte peste umăr o femeie solidă.
– Stai, biletele, buletinu şi nu ţipa.
– Poftim?
– Hai, mişcă.
– Nu pot, nu vedeţi că am mâinile ocupate. E în buzunar.
– Stai, buletinu….pă voi astea vă ştim.

Între timp lumea cobora pasivă.
– Bine, stau, nu cobor, aici e biletul. Între timp cumpărăturile din plasele neantrenate pentru atâtea kg. şi zbucium s-au rupt şi cartofii mei au luat-o singuri pe scări în jos.

– Nu e bun.
– Cum nu e bun, doar aţi văzut şi unde m-am urcat şi ce-am făcut.
– Scoate bulentinu sau 20 de ieuro….
– Poftim? Nici nu mă gândesc….şi mi-am pus poşeta sub braţ, am scos celularul şi am sunat un prieten din cartier, să vină să mă scape de acest Rotweiler de om.
– Pe cine suni? începu femeia vânturând un fel de legitimaţie. La poliţie am numai eu voie să sun.
– Exact, am sunat eu la poliţie….am spus aşezându-mă iar, pentru că între timp tramvaiul ajunsese la capăt de linie şi o lua înapoi spre oraş.

Am aşteptat să vină următoarea staţie. Controloarea supraponderală a luat-o mai încet decât cartofii mei pe scări în jos şi pur şi simplu a fugit.

Oamenii din jur nu au intervenit nici o clipă. Pe vremuri ar fi ieşit o mare bătălie şi multe strigăte pro şi contra.
Interesant este că aceeaşi scenă s-a repetat încă de două ori, tot într-o sîmbătă, tot din piaţa Rahova spre capăt şi tot numai mie.

Ajunsă la poliţie de cartier cu alte probleme am întrebat de curiozitate, dacă se ştie de aceşti controlori ciudaţi, care din tot tramvaiul mă aleg numai pe mine şi într-o răsteală demnă de o crimă, îmi cer să le dau bani, cu motiv că biletul n-ar fi valabil.

– Da, ştim, sâmbăta nici nu sunt controlori pe ruta aceea, ci mai încearcă şi ei să facă un ban, alegându-vă pe dvs. pentru că nu-şi imaginează că vă apăraţi şi ceva bani tot le daţi.

Primele experienţe de genul ăsta, când eşti atacat brusc de un om sau de un copil pe stradă care se lipeşte de genunchiul tău ca o ventuză – doar egiptenii ne fac concurenţă în această privinţă! – , m-au pus pe gânduri, căutam soluţii, primele vizite prin Bucureşti le-am făcut numai însoţită de prieteni.

Apoi mi-am amintit de tata şi de împărţirea lui naivă în destin bun şi rău: încerc pe cât posibil să-l las în urmă pe cel rău şi să mă ţin după cel bun.

Să mă întorc la mersul la piaţă de plăcere să cumpărăm un pepene.

Mama i-a explicat “klar und deutlich” “clar şi limpede?”, dar tata nu prea băga în seamă dacă-i explicai în detaliu. Repeta “ja, ja”, clipind strâmb dar ştrengăreşte din ochiul stâng ieşea pe poartă.

– Was hat sie gesagt….? Ce a spus ea….?

Mama era pentru el o “ea”….Ea spunea , el făcea…dar el nu prea ţinea minte, el ştia ce vrea el, ce vrea altul, era treaba celuilalt.

– Eine Melone…un pepene.
– Ja, ja ….Melone….adică ea spusese ca el sa cumpere un pepene.

De fapt mama săraca dorea să scape de noi sâmbăta. Era o zi în care ea putea să spele, să dea pomii cu var, să aerisească şi să facă “rostul”.

„Trebuie duminica să te prindă liber“ era una din legile salvate de mama cu mare efort, dar tot atâta încredere şi bucurie de acolo din lumea ei tradiţională până în capitală. Da, duminica pe noi ne-a prins mereu liberi, un sentiment că totul are un rost şi un gust, pe care nu-l uiţi niciodată.

Sâmbăta seară trăgeam din greu pentru libertatea de duminică. Toate găinile trebuiau controlate, adica daca mai erau, daca dormeau bine, daca strachinile lor erau spalate si totul era proaspat.

Se spăla toată sâmbătă şi se apreta, de la mic la mare şi asta nu sub formă de glumă.

Aşa am ajuns eu cu tata la piaţă sub motivul, că pepenii de la piaţă sunt mai buni decât de la cei care îi vând la căruţă pe străzi.

El era foarte uimit de piaţă – ar fi cumpărat de toate, dar eu îi spuneam mereu că ăi asta sau asta avem deja. Mama era o gospodină perfectă aşa că el , atâta avea de făcut de data asta– să cumpere un pepene.

Eh, el ca un bărbat adevărat, a avut o ideea: să treacă pe la nea Ionel, ,,frizerul de Rahova”, să-şi taie părul blond şi mult, Ionel care era dirijat de Tante Paula cu o telecomandă în priviri, i-a dat o vişinata şi i-a dat şi el idee lui: să se uite la fotbal, iar în final tata să cumpere şi câteva kg de lână de la Leana a lu’ Costică…

– Da, ja, ja domn Willi – zier gut….forte bune lâne domn Willi, se bucura toata lumea, imitându-l la vorbă şi zâmbet!

Eu dădeam din mâini şi din picioare, el clipea strâmb, eu şopteam în germană cât de mult se va supăra mama, dar el trebuia să dovedească că e atotputernic şi ştiutor….Doar venea chiar din ţara Germania, care ne adusese pe lângă multe alte dandanale şi foraiber(Vorreiber), Şpiiilhose (Spielhose) şi faimosul „mişto“ …..(Mit plus Stock egal mişto….care adicatelea nu vine din limbaj colocvial!)

Atunci tata ca să facă isprava mai mare, i-a spus frizerului Ionel să mă tundă la zero „ka se tace“.

– Drăguţă, a încercat acesta cu ochi spălăciţi şi pielea alb spre galben să mă liniştească, vrei un balon?
– Vreau.
– Vrei şi cartea lui Nils Holgerson – uite, e groasă dar frumoasă?
– Vreau.
Uite aşa m-au tuns la zero.

Avea tata o idee preconcepută în acei ani: tunsul la zero îţi îndeseşte părul, apoi vei avea chiar mai mult decât ai nevoie.

Mulţi copii erau tunşi la zero în Rahova, dar cred că din cu totul alte motive, pentru că de cantitatea de păr şi bucle nu cred că le ardea părinţilor, majoritatea fiind activi în trei schimburi pe la fabrici şi uzine.

Cartea o primise pe gratis. Editurile trimiteau peste tot chiar şi frizeriilor câteva volume. Nils Holgerson cu gâsca lui Aka mi-a arătat multe ţări, dar era o simplă carte şi chiar aşa mică cum eram, poveştile erau poveşti şi viaţa, viaţă. Pe tata îl mai credeam cu poveştile lui, naive cum erau, dar mă făceau să râd, iar de mama să nu mai vorbim.

Aveau ei o încredere oarbă în politeţe, punctualitate şi multă carte.

“Ja, ja, te pot duce până la capătul vieţii în direcţia dorită, ja, ja…… „

Au uitat săracii de direcţiile celorlalţi, care printr-un sectorist, un bileţel băgat în buzunarul potrivit sau o poveste inventată la timp, te poate duce chiar în direcţia opusa, cu punctualitate şi diplome cu tot.

Tunsă la zero, cu un balon agăţat de încheietura şi un pepene prea greu, un tată mergând dupa câteva vişinate pe mijlocul drumului ne-am întors acasă, unde am găsit totul în ordine.

Dar n-am ajuns toţi. Noi am ajuns, dar greutatea pepenelui m-a răpus. Mi-a căzut în mijlocul drumului. Cel mai mare roşu şi transpirat pepene pe care l-am văzut, mulţi sâmburi de jur împrejur, iar tata zâmbea ştrengăreşte tuns proaspăt:

– Ja,ja, was wirst du sagen… ce-ai să spui?

Eu am început să plâng, ce puteam să spun, mă dureau mâinile, mă gândeam: „mama mă va certa, nu mai am păr pe cap şi acum nu mai avem nici pepene“.

Ajunşi în curte îmi amintesc de privirea mamei. O femeie albă ca varul şi mută. Cum ne-a trimis ea pe noi doi şi cum ne-am întors!

Încercasem probabil să păcălim destinul prea tare şi prea tovărăşeşte şi cum ne-a prins, ne-a pus piedică. Altă explicaţie nu aveam pentru frigul pe care îl simţeam de jur împrejurul capului “dezbrăcat” şi pepenele rămas în urmă bucuria muştelor, ce rezistase săracu până aproape de casă.

A fost şi singura dată când am avut atâta curaj: un balon, o carte şi un pepene……pe o şosea ce pe vremea aceea mi se părea că traversează cel puţin jumătate din Bucureşti.

Pepenii nu i-am mai dus în braţe niciodată. Toţi mi se păreau grei din start.
Frizerii mi se păreau toţi, că vor să taie şi să spânzure şi să povestească ceva ce nu-i adevarat, ţinând morţiş la modelul lor de viaţă.

Tata a râs şugubăţ pe sub ochiul înclinat şi pe sub mustaţă, chit că nu avea niciuna……

“Fiecare pasăre pe limba ei piere“– also, du passt auf das naechste mal, ai grijă data viitoare, îmi zise mama, să nu te mai tundă la zero, pentru nimic în lume….

Ja, ja, dar cum să ai grijă de ce îţi spune tata şi mama?

Ah, şi mai e în română un proverb pe care nu l-am aflat de la mama: sfaturile sunt bune de dat!

Anni-Lorei MAINKA

Ioana Geacăr: “Matthias Buth & România dincolo de pleoape” (trad. din limba germană de Anni–Lorei Mainka, în colaborare cu Norina Procopan şi George Guţu)

Posted in Uncategorized on August 23, 2010 by Anni-Lorei

Matthias Buth (n.1951) este scriitor şi consilier ministerial al însărcinatului guvernului federal german pentru cultură şi media (în cadrul Cancelariei Federale. Din 1973 a publicat în Germania şi străinătate poezii, recenzii, eseuri şi foiletoane (a colaborat şi la posturile de radio WDR, Deutschlandfunk, Deutsche Welle, Radio Bucureşti). Textele sale au fost traduse în limbile arabă, engleză, franceză, poloneză, română şi cehă.

Volumul “România dincolo de pleoape” cuprinde o selecţie de 28 de poeme dedicate ţării noastre, “un tărâm cu rezonanţă poetică”. Matthias Buth, impresionat de câteva locuri pline de istorie, ca Braşov, Sibiu, Sighişoara, de culturile diverse din Transilvania, retranscrie poetic realitatea cunoscută aici.
“Asociez România cu imaginea unui violoncel uriaş, un instrument cu armonioase tonalităţi de toamnă caldă, foarte apropiate vocii umane” spune Matthias Buth în interviul luat de Ioana Maria Cusin în “Allgemeine Deutsche Zeitung fur Rumanien”, cotidianul de limbă germană din România, interviu preluat la sfârşitul cărţii discutate.
Ceea ce spune despre natura poetică a României îi defineşte şi scriitura din acest volum: “o armonioasă întrepătrundere între stilul elegiac şi grandeţe”.

Încă de la prima poezie te captează vocea melancolică, dar gravă, ce aminteşte de Lucian Blaga din “Izvorul nopţii”: “Dezarmat/Vin la tine/Partizano/La tine/Voi fi în siguranţă.//Mâna ta este/ Aripa unui fluture/Gura ta o punte/Şi ochii tăi îmi sunt /Ascunzătoarea. ”(“Lipsit de apărare”. Dar Matthias nu are graţia hipersensibilului Blaga), nici beţia rafinată de poezie a acestuia, expresia lui este mai rece, pragmatică uneori (“Bătând în fereastră/Luna monedă” (“Obol”. O imagine fulgurantă în timpul interviului, o lumină în ochii intervievatoarei (“Răspunsurile mele prind aripi în ochii celei ce-ntreabă”)într-un studio amplasat pe un şlep îi provoacă mai târziu această poezie în care distanţele sunt anulate, iar identităţile se suprapun: “Apoi la Bucureşti când va asculta blackbox-ul/Rinul va deveni “Radio România” iar/Privirile noastre se vor reîntâlni”(“Interviu pe malul Rinului”).

Bucureştiul îi aminteşte de rapsodiile lui Enescu, viteza trecerii prin oraş este evidentă atunci când poetul enumeră căile de “evacuare”: “Faxul din Bucureşti/se derulează pe înserat/conectând străzi şine piste de aterizare/ Şi alte căi de evacuare pe un/ Sul de papirus arcuit între palmele mele.” (“Din Bucureşti”).

Din Timişoara, transpar în cuvinte : “pavajul de piatră, Coloana ciumei, Catedrala văzută ca o navă care “îşi arborează turnurile/Pornind-o în larg spre Viena”. Discursul este al unui îndrăgostit: “Timişoara prietena mea/ Peste chipul tău /Fac salturi delfini/Înălţându-şi privirile /Iară şi iar căutând/Să pătrundă în blândul Banat/De dincolo de pleoape.”

Momente de trăire estetică îi prilejuiesc lăcaşuri sfinte ca Biserica “Sf Treime” Sibiel, (“Icoane pe sticlă umblă tiptil pe/Pereţii bisericii din Sibiel/Privind în azur/Din basmele roşii care iarăşi încep- “Biserica “Sf Treime” Sibiel”)”, documente vechi, casele şi mormintele din satul Cristian – “Insula Cristiana/Aşa numeşte primul document/Casele din Cristian” (“Lumină), “Biserica/Un cuib de berze/Insulă-n toi de iarnă” (“Cristian/Transilvania”); biserica din Bistriţa unde sentimentul de înălţare spirituală devine copleşitor, “Pereţii zboară într-o gotică disperare/Spre acoperiş de parcă ar vrea să-l deschidă” (Elegie bistriţeană”. Muzica de orgă de la Biserica Neagră îl aduce pe poetul îndrăgostit de timp la un extaz absolut: “Rachete ţâşnesc/Lucitoare şi iuţi ca săbiile/Din uriaşe ţevi de ostinato”, iar spectacolul e asemănător celui de-nceput sau sfârşit de Univers într-o viziune solipsistă : “Toccata e-o ploaie de foc/Din stâncă îngheţată/Ţâşnind din registre fără salvare//Biserica Neagră-i văpaie/Arde din nou/Fără ca lumea de pe stradă s-o vadă.” (“Echart Schlandt la orga Buchholz”).

Personajele lirice ale acestui volum sunt încadrate de o lumină serafică, sau de admiraţia poetului faţă de trecutul lor de martiri: “A aur sună veşmântul /Bătrânului preot/El grăieşte din zăpadă/Şi-nţelege limba lui Pestalozzi/După 15 ani de închisoare la Bucureşti”(“Biserica “Sf Treime” Sibiel”)”. Alt preot “Îmbrăcat în straiele sale preoţeşti /Păşeşte spre biserica sa din Roşia/…Notele grave, tonul înalt al poemelor sunt compensate cu ironii ludice şi afectuoase: “Apoi îşi deschide braţele/Şi-l linişteşte pe Dumnezeu” (“Parohia”, cu dedicaţia: “Lui Eginald Schlattner”).

În “Piesă pentru orgă”, alături de realitatea poetizată (“În noiembrie deja se rupe cerul/Şi cu zăpadă/Vine moartea tandră a Transilvaniei”) se strecoară notaţia descriptivă, expresia simplă: “Husa de plastic în geamul spart/Se zbate-n bătaia vântului/Până când zăpada o-ndoaie”.

Poetul poate trece uşor de la un registru la altul, poate dispune de tehnici diverse care completează o imaginaţie bucolică: “De sub bluze guguştiuci/Zboară spre vechile acoperişuri (“Concert braşovean”), sau abstractă: “Seara cade zăpada proaspătă/Omorând /Alfabetul ierburilor./Frazele se pierd/Datorită unei supradoze a Eului meu./Cristale acoperă porii/Prin care te-a părăsit respiraţia.”(“Supra”), suprarealistă în “Contopire” (“Butucul de viţă de vie/ Îmi creşte prin palmă”), minimalistă: “Vecinii îşi pot potrivi ceasurile după el/De cinci ani hrană pe roţi/Epitropul e pe drumuri indiferent de vreme”, sau religioasă: ”Atârnă în biserici şi-mi desface braţele” (“Desfacerea”) Aici poetul e un crucificat, dar nu urmează exemplul christic, ci e o imagine în oglindă, e desfăcut, pus de Isus în postura sa din biserici: ”Atârnă în biserici şi-mi desface braţele” (“Desfacerea”).
Viziunea alterităţii, o idee atât de vehiculată în filozofia contemporană îi este transmisă prin spusele lui Pavel:“Când eu sunt tu /Abia atunci sunt eu însumi.” (“Scrisoare”)

Matthias Buth a fost atras de Sighişoara şi Sibiu, oraşe medievale, spaţii culturale fastuoase. Vede Sighişoara nu prin frumuseţea cochetă şi turnurile de accedere la înalt, ci panoramic, de la dealurile cu “sprâncenele arse” până la Biserica din Deal şi cimitir. Scara acoperită este şi ea un spaţiu poetic de reculegere vizitată de umbrele morţilor, coborând în liniştea solemnă a serii şi micşorându-se: “treptele care se-mpuţinează”, “Acoperişul care se lasă-n jos”(” Scara din Sighişoara”, la fel şi Braşovul cu Biserica Neagră, Sibiul cu Biserica Catolică şi Muzeul Brukenthal şi orga, de această dată răsunând în Catedrala luterană, din nou Sighişoara cu cimitirul, şcoala şi Biserica de pe deal. ..

Casa vecinului său din Germania îi aminteşte de România doar pentru că lucrătorii care au restaurat-o sunt români şi privind-o, poetul se-ntoarce în satul Cristian din România atât de proaspăt înălţat în amintire.(“Restaurare”)
România lui Matthias Buth este mai ales Banatul, cu localităţile din care foarte mulţi germani au plecat,“Oraşele unei vechi Germanii/Ce ne-a părăsit” (“România”), o ţară pe deplin integrată, “Fiind călătoare peste tot în Europa” (“România”).

Ioana GEACĂR

(text publicat în “Revista Nouă”, Septembrie, 2009).

Liviu Ofileanu: “Lirismul esenţializat” („Jurnal pe bilete de autobuz”, de Anni-Lorei Mainka)

Posted in Uncategorized on August 17, 2010 by Anni-Lorei

 

Nu prea ştim în ce măsură o lansare de carte poate fi socotită un eveniment reuşit, sau dimpotrivă unul ratat, dacă o carte nu a luat cutare distincţie sau niscaiva premii; dar, când o carte are succes de public, chiar dacă nu excelează în ovaţii critice, ne rezumăm la afirmaţia că respectivul autor este uşor asimilabil, adică „pe gustul mulţimii”, şi nu „pe gustul generaţiei”. Şi chiar dacă aşteptarea validării axiologice poate continua, dacă în treacăt fie spus, adevărul că spiritul gregar primează indiferent de mediul de activitate este destul de crud – trecând peste aceste vorbe cu oarecare legătură în peisajul contemporan al găştilor literare, consemnăm cu satisfacţie o nouă carte la Editura Brumar din Timişoara, an curent: „Jurnal pe bilete de autobuz”, de Anni-Lorei Mainka (carte postfaţată Florin Caragiu şi Felix Nicolau). Cartea arată splendid ca formă, nr. de pagini (140) bine legate, şi numai disproporţia dintre formatul literei de text (10) şi marele spaţiu alb, facilitat de dimensiunile cărţii (19 x 19 cm ) şi tulburat ici-colo de câte o imagine în ton – denotă un artificiu inconsistent din partea tehnoredactării, deşi se miza probabil pe o vagă impresie a cărţii-obiect, cu inserţii ale unor „pagini de doliu”, asemănătoare negrului de pe tabla din şcoli unde poeta va fi predat limba lui Goethe.

Ambii prezentatori ai cărţii de faţă au căzut de acord că ne aflăm în dreptul unei poezii de notaţie în tranzit, şi cu funcţia de „recuperare” a lumii personale, autobiografice etc.; această concluzie are premisa „impusă” chiar de titlul şi factura poemelor în sine, scurte auto-descrieri, rememorări „la rece” efectuate în registre alternative, cel grav minat de cel colocvial. Evident, orice text (o ştim de la Marcel Proust) se erijează în document de viaţă, accede la recuperarea unui Real, care nu este realul banal-cotidian, ci suma stărilor neconjugate decât printr-o experienţă de alter-ego, spiritul creator. Faptul că poeta ştie să reaşeze piesele de şah pe masa prăfuită a clişeelor textualizante optzeciste, recizelând şi îmbogăţind astfel (pe cât mai era posibil!) avatarurile poeticii în cauză – atestă că avem înaintea ochilor un spirit lucid, conştient de poncifele şi pericolele reiterării programatice. 

Poemele se aşază în fişe autobiografice (redenumite pentru un plus de prospeţime şi emulaţie cu generaţia pomenită), aşa-numitele „bilete de autobuz”, care fac un corp comun cu linia bus-ului american, unde directeţea vorbirii refuză ingabamente care complică inutil textul şi trasmiterea mesajului. Cuvinte şi imagini sunt dispuse contrapunctic, învăluite de tonul familiar-colocvial, texte în care predomină sugestia versului esenţializat – tocmai pentru a-şi masca „slăbiciunile” fiinţei, impulsul rostirilor oraculare ca rod al lecturilor (probabil din poezia germană expresionistă); apoi, pauzele de respiraţie, tăieturile versurilor şi imaginile-celulă aflate în libertate – ca un far văzut din hăţişul procedeului „mise en abîme” –,  stabilizează emisia, conferindu-i autenticul rostirii şi grefa personală, chiar dacă ne aminteşte de poezia cerebrală a lui Cezar Baltag.

În conformitate cu „poezia Texistenţei” (fuziune Text şi Existenţă), autoarea discută îndelung pe teme variate, de unde nu lipsesc accentele dramatice acoperite cu voalul transparent al surâsului; e vorba de o poezie deschisă, necomplexată de fiorul rostirilor filosofarde, deşi se apropie de un soi de „maieutică” aplicată în câteva monologuri care-i fac „portretul de artist”, iar izbânda devine vizibilă prin recuzita plastică a traficului de obiecte şi situaţii, mai precis când elementele simple care-i compun textul sunt iradiate cu plurivalenţe semantice, inserţii metafizice fără a sucomba în preţiozităţi lexicale.

Dacă vorbim de un program, de un mesaj pe care poezia de faţă ni-l propune – putem declara o carte rotundă, cu binecunoscutele teme majore, minimalizate în sensul redimensionării lor prin actul recepţiei (conform conceptului de lector producător de sens) şi ne rezumăm la câteva nuanţe specifice poeziei postmoderniste, dar nu numai: alertă existenţială potolită prin descrierea cauzelor şi fenomenelor, nevoia acută de Celălalt (Alexei, perechea, etc.) exprimată la cel mai înalt mod poetic: partea pentru întreg, întregul pentru parte, apoi elanul vital filtrat în texte cu sângele rece al unui ceasornicar.

Iată o mostră din febra poetică a „jurnalului”, unde lirismul abundă presărat cu date autobiografice, încercuind tema înstrăinării resimţite la întoarcerea în ţara natală, tensiunea fortunei labilis, pauze temporale în trecut  şi prezent, un poem citat în totalitate: „nu-ţi roade iar unghiile// ştiu te deranjează/ noapte bună// dormi deja?/ hai mai roade-ţi puţin unghiile// frunzele grase stoarse de roţile grele pe şoseaua îngustă/ îmi aduc aminte de tine cu pătura trasă pe cap/ cum îţi rozi unghiile pe furiş/ încet mă pierdeam între pleope cu şoapte mute/ îmi pare rău de oboseala ce nu a putut ţine piept singurătăţii ce se aşezase la masa plină de sarmale şi mămăligă/ mi-a rămas gustul nisipos al mămăligii în seara despărţirii de mama nu m-am spălat pe dinţi nici tu// îţi scriu aceste rânduri să ştii că nu m-a deranjat defel/ că îţi rodeai unghiile/ m-au durut tăcerile noastre din orele seci înşirate la patul femeii dumnezeu/ care dădea palid sfaturi nu uitaţi să vă împăturiţi şosetele seara/ grijile ce ne-au înecat serile geamantanele pe care le/ înstrăinam cu mâini încleştate pe mânerele roase pe care/ mama şi tata le mângâiaseră senin atunci în anii ’60/ la etajul întâi al magazinului Victoria// ştiu nici tu nu ai auzit de anii ’60/ pentru tine sunt pătratele tăiate de tata pe calendarele cu care a acoperit pereţii bucătăriei/ el credea că va opri timpul/ a început cu 3000 de zile înainte de pensionare/ pe o bancă lungă în curtea cu o boltă sănătoasă tăia cu creionul chimic lună de lună// şi să vezi ce voi face eu la pensie – grădina – un paradis/ gardul va fi cel mai drept vor veni vecinii să se întrebe eh de unde aţi cumpărat vopseaua/ domnule ah aveţi pe cineva las’ că ştim noi// tata a oprit timpul tocind un creion chimic şi zarurile de table// uite aşa s-au strâns calendare care au umplut geamantane care au umplut dormitorul au/ invadat balconul au înfundat pivniţe peste pivniţe/ kilograme de ace de siguranţă elastice saci de dopuri de plută capace pentru borcane etanşe/ linguriţe articole decupate împăturind medicamente pisate/ îţi scriu toate astea ca să ştii nu m-am întors tuşind spre perete ca să adorm uitându-te în / somn / mă dor ochii ce nu te-au privit în faţă când m-ai luat în braţe în vârful scării la începutul/ nopţii credeam că doreai să îţi ceri scuze că sforăi/ nu m-a deranjat nu/ am adormit muşcându-mi buzele să nu îţi pun întrebări despre mama// a fost singura dată că mi-ai spus să vin punctual să nu uit să aduc o geantă mare/ eşti copilul care mă sperie cu propoziţiile scurte ascuţite// zilele s-au uscat în privirile noastre ca smochinele de crăciun/ cuvintele mi s-au oprit între măsele şi obrajii pătaţi de nesomn// tu mi-ai cules amintirile mamei pe care ai cunoscut-o atât de copil ce curaj// sub masa din bucătărie la îndemână le vei găsi// închid ochii acum şi ascult printre gene cum îţi rozi unghiile/ şi te acopăr cu pătura mamei”, (poemul „Jurnal pe bilete de autobuz 3” , p. 12).

Deşi e prea devreme să emitem ipoteze asupra „prizei la public”, putem considera ca subînţeleasă accepţia că poezia generaţiei optzeciste a deschis o cale de pe care au deraiat toate căruţele cu birjari schizofrenici, ale căror utopii mecano-tehniciste sau păşuniste cântau fără s-o ştie prohodul unui sistem de represie, învins prima oară prin texte, cu ajutorul sperat al literaturii. Astfel, există autori foarte buni care au dispărut din peisaj, dar nu din literatură, iar cei care au cerebralizat viaţa omului în text – optzeciştii, au devenit efigii ale înnoirii, scriind pe gustul mulţimii flămânde şi visătoare de libertate.

Un autor aflat, pare-se mereu în contratimp, Anni-Lorei Mainka, se poate situa pe calapodul liricii introspective, unde aerul de „jurnal” într-un text literar este o găselniţă ingenioasă (de la André Gide încoace), folosită cu funcţia de paravan ipotetic în cazul unei reproduceri greşite a metatextului; atunci, poemele se apără singure prin auto-înscrierea acestora în dreptul (la fel de ipotetic!) jurnalului ca specie literară, ceea ce este parţial adevărat, la urma urmelor, dacă banalul-cotidian are acces la realul încartiruit în text şi viceversa. Poeta notează totul, dar nu o face la voia întâmplării, feed-back-ul fiind prezent în dreptul fiecărei piese, prin luarea în răspăr a propriei seriozităţi, acea ironie a îngăduinţei tipică oamenilor încă dotaţi cu simţul empatiei; şi dacă notează totul, o face autocomentându-şi notaţiile, neîncrezătoare în cuvinte, în puterea acestora de a reda plenitudinea simţirii. Ca un bucătar priceput, profesoara de limbă germană ştie câte „condimente” sunt necesare într-un text, cum să apese clapele existenţiale, şi pe care note „trebuie” să sune muzica poemelor sale… Avem astfel, cu acest nou volum o reală poetă: Anni-Lorei Mainka.

 Liviu OFILEANU

Florin Caragiu: “Anni-Lorei Mainka. ‘Jurnal pe bilete de autobuz’ – ‘fragmentar despre trecere'”

Posted in Uncategorized on July 21, 2010 by Anni-Lorei

Volumul „Jurnal pe bilete de autobuz” al lui Anni-Lorei Mainka (ed. Brumar, 2010) mizează pe valorificarea catabolismelor dulci, amintindu-ne de Milan Kundera, mentorul poeziei micilor catabolisme. Poeta cultivă recrudescenţa şi eflorescenţa într-o atmosferă erotică şi intimă. Imaginea mamei, nucleu al iubirii omnidirecţionale ce neutralizează opoziţiile, este invocată în legătură cu regresia spiritului în timpul paradisiac al copilăriei, când faza catabolică era investită pozitiv, captând erosul. În privirea copilului nu se instaurează opoziţia radicală dintre frumos şi urât, catabolism şi anabolism, asimilaţie şi dezasimilaţie: „îmi aduc aminte de tine cu pătura trasă peste cap/ cum îţi rozi unghiile pe furiş/ încet mă pierdeam între pleoape cu şoapte mute/ îmi pare rău de oboseala ce nu a putut ţine piept singurătăţii ce se aşezase la masa/ plină de sarmale şi mămăligă/ mi-a rămas gustul nisipos al mămăligii în seara despărţirii de mama// nu m-am spălat pe dinţi/ ştiu nici tu// îţi scriu aceste rânduri să ştii că nu m-a deranjat de fel/ că îţi rodeai unghiile (…) credeam că îţi ceri scuze că sforăi/ nu m-a deranjat nu/ am adormit muşcându-mi buzele să nu îţi pun întrebări despre mama// a fost singura dată că mi-ai spus să vin punctual să nu uit să aduc o geantă mare/ eşti copilul care mă sperie cu propoziţiile scurte ascuţite// zilele s-au uscat în privirile noastre ca smochinele de Crăciun”.

Reînvierea atmosferei paradisiace nu încetează, însă, să conţină, contradicţii dureroase: „alexei/ murim/ în anotimpul inimii noastre”. Mama este invocată ca iubire nestinsă, erosul este evocat ca relaţie care se stinge. Cele două relaţii interferează şi sunt puse mereu în paralel, raportându-se fenomenologic la unul şi acelaşi sistem de imagini, care ţine de simbioticitate, de metabolismul comun, de erosul ca stare a două fiinţe care ajung să se împărtăşească din unul şi acelaşi metabolism intim, caz în care catabolismul la orice nivel e valorificat pozitiv, investit cu arome. Raportul cu originea este reperul la care este raportat acest eros, şi nu invers.

Prin biletul de autobuz, imagine a călătoriei în comun, se sugerează riscul impersonalizării într-o relaţie afectivă, efectul de plan înclinat, de apunere declivescentă: „pisica ce sărea de pe un prun peste pervazele pline cu muşcate/ mestecând voluptos molii adormite/ auzeam cum păianjenul din colţul camerei îşi termină plasa// şi adoarme sătul lîngă resturi de ţânţari// şi apoi// apoi auzeam cheia cea mare apoi pe cea mică şi/ când se aprindea lumina visam că luna mă ia în braţe şi mi se făcea cald deschideam/ puţin de tot genele/ mama plângea mototolind între batista cu dantelă şi chei pozele ei// ce poze// n-am întrebat-o niciodată/ ceaţa ne va înghiţi în această noapte”; „azi/ cântarul de bucătărie s-a îmbătat/ acul de argint nu mai ştie/ câte grame are un gând dimineaţa/ un cuvânt la prânz/ o amintire cu tine/ cînd mi-am înghiţit dintele/ de aur”.

De asemeni, titlul volumului trimite la concentrarea unei experienţe de-o viaţă în spaţiul restrâns al textelor, văzute aidoma unor „bilete” pentru călătoria în „tunelul timpului”, în care „poveştile boabelor de orez/ sunt bancnota forte/ la graniţa dintre singurătăţile noastre”. Această stare de spirit manifestă, nu întâmplător, spontane deschideri spre o „perspectivă iconică”: „ştii/ alexei/ am păstrat în coajă de nucă/ colţuri de vitraliu/ copilãria în bãlţi/ râsul în curcubeu/ vise îmbibate în/ ciocolată neagră// aştept/  coatele tocite/ de asceză/ întâlnirea în vitraliul/ asprit de timp”.

Nu lipsesc reflexe ale unui spaţiu cu urme neşterse ale conflagraţiilor şi terorii, care sensibilizează cu privire la „condiţia de hotar” a existenţei umane: „după liliacul mare e liliacul alb/ cel mic/ al tău, ai uitat, l-ai pus cu tata/ după ce a venit din siberia// am uitat mamă, am uitat // rugină vopsea schije de lemn”; „unde stă dumnezeu/ la radio/ au interzis întrebările// ochiul/ acela mic de vrabie/ nu vede moartea”; „moartea/ îţi scriu alexei dragule/ este victoria asupra legii neanulate încă”.

Din perspectiva distincţiei făcute de Gadamer între caracterul suportat şi cel provocat al experienţei, vedem activată în poezia lui Anni-Lorei Mainka cea dintâi dimensiune, specifică dimensiunii esenţiale a feminităţii, care se vădeşte în trăsături precum: receptivitate, acceptare, resemnare, trăirea în amintire (retrăire) sau tezaurizarea prin reamintirea a ceea ce a fost bun, raportare la originile primordiale materne (evocarea imaginii primordiale a mamei), concentrarea afectivităţii în gestualitate şi individuarea ei tăcută pe fondul raportului cu lucrurile, nostalgie, ingenuitate şi dispoziţia spre miniaturalizare, necultivarea aversiunii şi a maliţiozităţii, caracterul neresentimentar al evocărilor.

Florin CARAGIU

(text publicat în revista “Cafeneaua Literară”, Anul VII, Iulie 2010, p. 28)