Archive for the La cules de rodii în cartierul Rahova/roman Category

La cules de rodii în cartierul Rahova 43/partea a III a

Posted in La cules de rodii în cartierul Rahova/roman with tags , , , , on March 30, 2011 by Anni-Lorei

Demult, îţi aminteşti, ai întrebat „unde în Bucureşti era mai cald între oameni”, „nu se poate să fi fost numai teamă, clocotitoare tăcere” mi-ai spus…”nu se poate să vă fi ocolit unii pe alţii o viaţă”…

Da, draga mea, au fost şi oameni şi locuri, care pe atunci ne erau aproape. Prietenii întunericului, pe care noi abia de l-am văzut de atâta speranţă, ce ne cutremura visele de tinereţe, da, am trăit într-un cald salvat în oaze de suflet.
Uite, îţi scriu şi azi din câte îmi aduc aminte.

În Piaţa Romană a fost în anii 70…binişor!
O cafenea cu terasă pe colţ, cu un nume comic „Turist”, cu un înăuntru şi-un afară. Iarna acolo era mai cald decât în casele din jur. Era ieftină, gălăgioasă, afumată, aflai tot, şi mai ales găseai subiectele de „scris”, stând chiar cu tine la masă. Nume comic zic, pentru că puţini dintre noi fuseseră adevăraţi turişti, dar aici erai liber şi te credeai într-o călătorie …doar la câţiva kilometri de casă.

Studenţii de la pictură veneau şi făceau schiţe de portret. Apoi era faimosul magazin cu delicatese din carne: Vânătorul.

Cu bani mulţi şi răbdare întinsă cu nervi cu tot, lungă cât strada pe care aşteptai la coadă, mama cumpăra pentru zilele de sărbătoare tot felul de şunculiţe în pacheţele mici, cu dufturi profunde de ierburi ce creşteau prin munţi, cărnuri ce transformau dimineţile de duminică sub clopotele ce băteau şi băteau peste cerul ce nu ştia nimic, din ce se întâmplă sub el!
Iar de Crăciun şi de Paşti cei ce le puneau pe masă se simţeau adevăraţi locuitori ai paradisului sau cel puţin, făcând parte pentru câteva zile dintre cei cu „dare de mână”.

Apoi era o florărie şi o farmacie în care toată lumea era bine primită. O raritate în acele vremuri, să intri într-un magazin, să ţi se zâmbească.
Farmacista ajuta pe mulţi, în multe situaţii, nu refuza pe nimeni şi dădea sfaturi, înlocuind mamele care, pentru studenţi de pildă, erau la mare distanţă.
Era o femeie înaltă, cu gesturi şi vorbă unduitoare, se uita la oameni zâmbind, fără să-i împartă în buni şi răi. Aveam să mă împrietenesc cu ea şi astfel aveam şi eu un telefon.

Zoe N. venise după Război din Piteşti la studii în capitală. Avea darul de a povesti despre vremurile apuse cu acel har calculat al farmacistului atent, nepierzându-se în amănunte străine interlocutorului.

Acum, când bem cafeluţa nu căutăm în fundul ceştii bobul, aroma….Ele sunt şi nici nu ştim acum, cât de mult poate conta în singurătate aroma unui ceai….a unui bob de cafea, acolo, în fundul ceşcuţei subţiri!

De neuitat sunt dupăamiezile, când beam cafeluţă în ceşcuţe rămase de la fostă propietăreasă a vilei, o boieroaică scăpătată şi care, ca printr-o minune, putuse muri în casa ei de pe Căderea Bastiliei, în anii 80 locuită de familia doamnei Zoe N..
Vila avea să devină o oază pentru mulţi studenţi care o îndrăgiseră pe „doamna de la farmacie”. Aici puteam în acei ani vorbi liber, ea povestind din trecut, noi schimbând cărţi şi idei.
Casele păstraseră, cum necum, aerul libertăţii apuse în pereţii solizi şi înalţi. La unele ferestre mai atârnau perdelele tocite şi obosite aduse pe vremuri de pace şi lux de la Paris sau din Italia, ca să cearnă lumina bucureşteană.

Doar cei cu dare de mână, angajaţi pe la C.C. (Comitetul Central) sau cine ştie unde, au putut să-şi repare jaluzelele şi nu mai aveau nevoie de perdele. Venind seara uneori de la şcoală sau Institutul Astronomic de pe Ana Ipatescu, ne uitam în casele înalte şi pot să spun că în acel colţ de Bucureşti atârnau lampadare impresionante de cristal. Lumina lor era însă mică, curentul puţin, becurile sărăcăcioase.

Candelabrele rezistaseră, ca şi stucaturile acoperite de bidinele inculte, de flori în aspic vernil sau galben ca lutul ce acoperea cimitirele, precum gustul celor care aveau dreptul la vorba tare, răspicată, şi nu rareori agramată.

Azi îi înţeleg, nu au înţeles.

Nici noi nu i-am acceptat, i-am suportat.

Mulţi, prea mulţi, dintre cei care au trăit până la Război la lumina cristalelor şlefuite de mâini adevărate, au fost victimele acestor generaţii de vorbitori în gol.

Nu i-a plâns nimeni pe cei care au dispărut în timpul nopţilor copilăriei mele, când mama îmi punea mâna cu manuşa ei aspră pe toată gura şi faţa, aproape că mă asfixia, când doream să ştiu de pildă, unde este onkel Max.

Nu mi-l amintesc nicicum. Ştiu însă cum plângeam scuturată şi bâlbâită, când mi-a intrat o mănuşă în gură şi încheietura îmi era strânsă de o mamă tremurând:
– Bitte, schweig, Max ist weg…Te rog, taci..Max a plecat…

Precis n-am plâns de dorul unui onkel batrân, doream acea ciocolată de la el, de un alb străin lumii în care intrasem, subţire şi încăpătoare în mâinile mele de copil şi cu un miros amărui necunoscut…acea ciocolată în hârtie de catifea, de care degetele mele mici şi uituce reuşiseră să-şi amintească tocmai în timpul slujbei.

– Mama, will Max…(vreau la Max)

Şi atunci când am spus tare în biserică „vreau la Max”, vecina de lângă noi, o tanti cu permanent scos cu o andrea de sub pălărie, – văzusem la tante Goddi (naşă de botez) cum făcea ea şi toate tantele îşi scoteau cu o andrea de sub palaria de primăvară un pic de breton, un pic de zulufi – da, tanti a dispărut de lângă noi.

Cu pas repede a ieşit în mijlocul slujbei, neoprindu-se nici la stop, pe vremea aceea păzit de un miliţian înalt, tânăr şi alb.

În tot oraşul, în copilăria mea, erau miliţieni care dirijau ca nişte marionete părţile corpului lor, apoi maşinile şi fluierau de speriau păsările de pe firele ce păreau o plasă de păianjen întinsă între noi şi cer.

– Siehst du, wir muessen auch…(vezi, şi noi trebuie)

Şi uite aşa am plecat şi noi, mama a bodogănit în tot Cismigiul despre cum am stricat slujba şi tanti aia s-a dus să mă spună, că am vorbit în timpul slujbei…
Nu o mai văzusem pe mama speriată. Nimic nu o va speria, dar de ce o tanti cu zulufi o poate face pe mama să tremure ascuns, nu am priceput.

– Vezi, te spune şi o să vină la noi acasă nişte domni în maşină, atunci să vezi scandal cu Vati!
– Will Max…vreau la Max…şi plângeam cred şi am adăugat bâlbâit…
– Nu cred că numai pentru că am vorbit eu, vine cineva cu maşina la noi …au vorbit şi alţii în biserică …
– Dar n-au vorbit de Max, Max ist tot. (Max e mort)
Timpul s-a oprit între mine şi mama în acel reproş.

– Na, uite, să ştii şi tu, e mort de tot..şi după ce că e mort, n-am voie să plâng..şopti mama, încetinind pasul, văzând cum mă împiedic în pietriş, respiraţii, gânduri pline de ciocolăţi şi moarte.

Moartea mi se părea la ea acasă. Aici locuia care va să zică, în Cişmigiu, în cuşca lupilor şi urşilor orbiţi între zăbrelele cuştilor sărăcăcioase, de umbra pomilor prea deşi, înfometaţi şi prieteni doar cu ea, moartea?
(In acest parc la traversarea lui am aflat din ce în ce mai multe despre ea, moartea invizibilă, care îi lua cu ea pe unii pe care eu îi credeam veşnici, făcând cercuri din ce in ce mai mari in jurul meu de gol, umplut apoi de dădea pe dinafară cu marionete cu rânjet butucănos al victoriosului peste noapte. ..)

De atunci, cred, am tăcut din ce în ce mai des, când traversam cu mama Cişmigiul.
Mi-a adus într-o zi ciocolata aceea fină şi subţire şi albă, cum fuseseră pe vremuri cele de la onkel Max. N-am atins-o.
M-am uitat la ea, am ascuns-o în dulap, după mulţi ani a ieşit la iveală. Era ciuruită de timp şi de harnicile molii, adia toată a duftul străinătăţii, o hârtie ce mă făcea să-mi fie cald peste tot.

În casele acelea din cartierul Dorobanţilor, Dacia, Grădina Icoanei după cutremur bătrânii au dus-o tot din frică în frică.
Microfoane cu telefoane, băieţi impuşi de „sus” pentru a sta aici în gazdă, pentru ca apoi să devină propietari de drept….

Omul nou, o nouă generaţie badijonată în firul poleit al boierimii pe care au condus-o până la Belu, să fie siguri că au scăpat de ea.

Eh, Zozo sau doamna Zoe N., farmacista simpatică şi darnică din Romană, a trebuit să accepte şi ea schimbarea telefonului.
– Vai Hanne, aşa-mi pare de rău după telefonul meu cu roată, învârteai, dar aveai legătura, ce-mi trebuie mie, auzi tu, linie directă cu străinatatea….n-avem bani de-un bec adevărat şi ei ne dau linie directă!!!

Telefoanele negre, grele, dacă ţi-ar fi căzut pe picior precis rămânea semn, stabile, cu cifre mari pe care degetele subţiri de femeie le atingeau, pe când unii făceau numarul cu creionul, neavând un arătător ce sa încapă în cerculeţele numerelor.

Ele, telefoanele grele, au fost adunate de indivizi în cămăşi, veste de bumbac fără miros şi vorbitori înceţi. „Şoptitorii” le ziceam în glumă, oameni cu priviri difuze.

I-am întâlnit în multe case după cutremur.
Aceleaşi gesturi, aceleaşi vorbe, decuplau, strângeau, înregistrau tot – camere de luat vederi umane.
De atunci a dispărut de pe fir şi din viaţa noastră vocea femeii parcă gâtuite după fiecare cuvânt, pentru care toate localităţile lumii sunau la fel, care făcuse decenii la rând legătura între din lumea ei nevăzută:
„centralista”, un fel de rudă cu noi toţi, a cărei bunădispoziţie decidea viitorul discuţiilor.
În locul ei a apărut un ton interminabil, se întrerupea des, întârzia cu orele orice legătură, costa o avere.

Noaptea era mai ieftin să suni, dar cei din străinatate dormeau noaptea şi nici nu erau avizi de vorbă precum românii.

Cei din străinătate mergeau la servici, aveau lumină şi apă caldă, astfel nu aveau despre ce vorbi. Iar dacă reuşeai să trezeşti vreunul, să îi spui ce rău îţi e, îl auzeai cum cască, se scuza şi zicea:

– Hai dragă, vorbim mâine…ce, ceeee zici…nu aveţi lumină?….păi e două noaptea…du-te şi te culcă…ah, vă e şi frig, aha vă e frig…n-aveţi pături…???
Şi iar se auzea un căscat şi omul din străinătate încerca să nu fie nedelicat…
– Hai dragă, că le rezolvăm…păi nu ştii, of, of, am zis că le rezolvăm, v-am trimis pachet cu cafea..da, cafea şi nişte ciocolăţi, de v-ajung până la sărbători…

Da, pacheţelele, cei care le primeau, le „întindeau” până la sărbători. De fapt ştia toată lumea, erau două sărbători pe an: Crăciunul şi Paştele, care se ţineau în umbra societăţii, toţi le serbam chiar aşa interzise cum erau.

Dar cum să trăieşti cu două, trei pacheţele pe an şi zi-lumină fără apă, încălzire, curent, şi mai ales fără speranţă câteva sute de zile pe an?
Ei, cei care ne fuseseră rude sau prieteni, nu prea înţelegeau.

Un pachet de speranţă nu a existat niciodată, în toate kg de cafea, ciocolăţi şi ciorapi nu a găsit nimeni un kg de speranţă.

Ştiu, e de râs. Dar o iarnă fără apă, în care să faci cafea cu zăpadă nu cred că a gustat nici o familie din Europa, precum oamenii din România în 1985.

Săracia fără miros şi culoare a început să pândească ca hienele hoitul. Mulţi au început după 77 să nu mai semene cu prietenii pe care îi cunoscusem.

„Fenomenul 77” i-aş spune, dacă s-ar face o catalogare, dacă s-ar dori un inventar în timp: al relaţiilor, al preţurilor, un inventar al valorilor din acea societate, înainte şi după cutremur.

Generaţia care a pornit la drum după 77 şi-a dorit să fie alta, trebuia să treacă „doar”de microfoane, preţuri, sisteme fără nume.

Acestea sunt poveşti ce trec de graniţele Rahovei.

Multă vreme după cutremurul Bucureştilor Dumnezeu a stat acolo la El în altar, a şoptit rar şi difuz, de sus, din Kanzel (din strană) câteva pilde, citite de preotul Ambrosi cu lacrimi în ochi. După alţi mulţi ani aveam să aflu: nu erau lacrimi de tristeţe, ci de un mare chin de la o meteahnă de-a lui, alcoolul.

Istoria pare scurtă, când se deapănă singură în gândurile tivite între jaluzelele acelea între muşcate şi leandru.
Acum, că vrei să o ştii, e ca o fântână ce şi-a găsit rostul între stâncile verii.

Va urma

La cules de rodii în cartierul Rahova 42/partea I

Posted in La cules de rodii în cartierul Rahova/roman with tags , , , , , , on March 25, 2011 by Anni-Lorei

Cândva, după o primăvară îmbibată cu miros de murdar şi de moarte, după cutremurul ce ne-a schimbat ca un scurtcircuit vieţile la 4. martie 77, am aflat că „podul de piatră” dacă se dărâmă, pentru că „ a venit apa şi l-a luat”, în viaţa reală nu mai puteam „face altul şi mai frumos”……..

Ce s-a pierdut în primăvara aceea nu mai putea fi readus în nici un fel în forma ştiută.
N-a mai apărut actorul Toma Caragiu (familie veche din Cadrilater) în vieţile noastre, să ne spună „cum e în tenis” sau cum se citesc inscripţiile pe doedorantele poloneze, nu am mai petrecut nici un revelion cu domnul care ştia să pună „şopârle”, n-a mai cântat Doina Badea şlagarele ei inconfundabil de lungi, nu a mai criticat scriitorul Bakonsky, nu au mai fost traduse Vedele în nici o rimă de talentata Viorica Vizante (traducătoare, familie de farmacişti; venită după Război de la Cernăuţi), iar Veronica Porumbacu (scriitoare, traducătoare) nu a mai citit poezii în nici o emisiune radiofonică. Ivasiuc a disparut precum romanul lui „Păsările”. Totul s-a întâmplat în circa un minut.

Toma Caragiu pentru a nu mă descuraja pe viaţă mi-a spus la o probă de teatru, cu câteva zile înainte de cutremur:

– Măi fetiţă, nu zic că nu ştii nimic, ştii multe, literatura română e mare, dar are prea puţine roluri de virgine….Lasă-l dracu de teatru pentru alţii, apucă-te de ceva serios şi mai ales încet, că nu e de tine scena pe care trebuie să fii cu gura mare, drăguţă, eh, acu du-te tu la mătuş-ta şi spune-i ce ţi-am zis…..

Până să-i zic mamei cum mi-a zis domnul acela mare cu o voce cât Sala Palatului, am plâns de m-am stricat în Cişmigiu. Nu prea înţelesesem eu bine ce a vrut exact, dar ştiam un lucru, scena nu e de mine, sunt prea înceată, teatrul e o lume neserioasă şi cică eu aş fi bună de nevastă, mamă sau soră de caritate.

Mama, când i-am spus, a râs cu poftă, i-a spus şi tatei, dar acela a dat din cap, ochiul său strâmb reuşi să mă apostrofeze chiar clipind mai repede, şi oricum tata avea mari dubii în ceea ce priveşte soarta actriţelor:

– La uşe de om serios, nu bate actor….nu faşi actorie, ueber meine Leiche, (peste cadavrul meu)….tu nu auzi che eşti im Mund (la vorbit) cu defect de vorbit??, dinţii strimbi nu e frumos, mersu leghenat nu e bine, şi zu viele (prea mulţi) actori romani aşunşe, nu trebe şi actori nemţi…n-avem bani de aruncat…!!

„N-avem bani de aruncat” era aşa o zicală, cu care se termina orice hotărâre luată serios de tata şi nu era chip să i te împotriveşti. Ca şi cum cineva ar fi aruncat cu bani, în afară de clipele în care un mort „trecea” o intersecţie…dar erau mai mulţi care să-i strângă, decât cei care îi aruncau trişti spre lumea de dincolo.

La teatrul Bulandra cred că se juca „Lungul drum al zilei către noapte” sau nu-mi amintesc bine, dar ştiu că la televizor era un film bulgăresc „Dulce şi amar”.
Şi acum mă mir cum de se potrivesc până şi titlurile momentelor cruciale prin care am trecut în primăvara vieţii noastre?

A fost prima oară, cuprinsă de spaima nopţilor cu lună plină, că am ţipat la Dumnezeu.

Am intrat în biserică şi nu am mai stat ca „adormita” sau „gioconda”, cum le plăcea la bătrânele săsoaice să îmi zică, în timp ce îmi întorceau obrajii cu degetele lor cărnoase de la munca multă şi brută, da, ca prin maşina de tocat îmi suceau fălcile, minunându-se ba ca sunt tari, ba că sunt roşii…

– Teu Eni, det meidscha is stumm , (draga Ana, fata asta a ta e mută!), adăugau privindu-mă fix, căutându-mă, de parcă eu aş fi fost căzută în mine, ca într-o fântână, zgândărindu-mă cum făceam noi cu căţeii prin gard ca să latre şi să se enerveze oamenii mari.
Da, aceşti oameni mari căutau să mă facă să zic ceva…..de care să poată râde în comentariile lor, în limba lor, pentru noi nevorbitorii de dialecte, tare strâmbă…..

Pentru că eu dacă ziceam ceva, ziceam în germană sau română şi asta îi distra. Ei vorbeau toţi dialect, eu eram un fel de mulatru adus aşa, liber şi de bună voie, la „jocurile” de duminică dimineaţa.

Da, din 4 martie nu am mai stat ca „adormita”, am plâns tare, iar singurul Hristos resemnat la altar a început să se piardă în valuri de lacrimi, să se topească şi bunătatea lui şi cuvintele mele de înţelegere.

M-am dus hotărâtă la preot să aflu motivul dispariţiei lumii mele de copil tânăr şi plin de speranţă:
– Warum, Herr Pfarrer, warum? (De ce, părinte , de ce?)
– Ich weiß es nicht, nu ştiu!! răspunse fără o tresărire pe faţa lui angelică şi limpede, privind în gol cu ochii lui albaştrii, s-a întors atât de brusc că n-am avut timp să continui, şi-a plecat.

Preotul Ambrosi mă botezase, îmi dăduse lecţii de religie, ne uitam la el cu o admiraţie uriaşă, era calm, un bărbat frumos cu trăsături armonioase nu ca cele pe care le înregistram cu spaimă în faţa bisericii.
Acum, când mă consideram pierdută la început de viaţă, acum când un tânăr la 18 ani are vise, este plin de planuri pentru care ani de zile se pregătise….da, tocmai acum nu a avut nici un răspuns.

M-am simţit părăsită, când am văzut, că după 18 ani de citit din Biblie, de rugăciuni, de viaţă aşezată în matcă, nimeni nu răspunde la nici o întrebare.

S-a lăsat o linişte mare peste acel Bucureşti lovit de cerul unei singure nopţi.

Cei loviţi de soartă erau muţi şi nici de plâns nu aveau curaj, iar ceilalţi goleau (furau!) ce puteau, un rest mic, pâlcuri ici, pâlcuri colo, stăteau neajutoraţi.
In acea primăvară s-au născut multe singurătăţi, suflete ce nu s-au mai destăinuit în biserică, lovitura fusese atât de neaşteptată, încât ar putea fi comparată cu ieşirea din Paradis.

Cimitirele erau păzite de miliţieni neajutoraţi, băieţi aduşi din regiuni ascunse ale ţării, unii nici nu ştiau că sunt în Bucureşti.

Nu aveai voie să intri în morgă decât cu dovezi că tu eşti tu, şi că ai pe cine căuta….Imaginile acelei primăveri s-au lipit perfect la acel film „Dulce şi amar”, în care un personaj tocmai spărgea oglinda de cristal a unui dulap….când lumea noastră ne-a clătinat, ameţindu-ne, din care unii nici că s-au mai trezit.

Nu am mai stat de atunci, numărând moliile ce ieşeau din mantalele de caşmir sau lână de nu ştiu ce animal rar, cărate, vai de ele cum, din toată străinătatea numai să poată fi arătate în biserica asta Luterană, pe strada Luterană, o dată pe săptămână între 9 şi 12., da, am hotărât să am grijă de esenţial, şi să-l las pe Dumnezeu în pace.

Aflam tot timpul, din pasiunea mamei pentru proverbe şi expresii, că „Dumnezeu e mare şi vede tot, şi de aceea să fii cuminte…..”….

Aşa că m-am pregătit şi eu să am ce spune, în caz că mă va întreba, după ce „vede tot timpul tot”. El, Dumnezeu avea sute de pagini către noi, şi mai ales pentru mine, dacă e să o ascultăm pe bunica şi pe toate aceste femei care parcă trăiau numai pentru a se îmbrăca în negru şi a merge la biserică……..

– Du mußt genau lesen, (trebuie să citeşti exact), hast kappiert, (ai priceput)? Ja, für dich hat er geschrieben, für dich ist er gestorben, trink und iss und schweig……….(Da, pentru tine a scris, pentru tine a murit, bea şi mănâncă şi taci…..)

Era greu de citit, Biblia adusă din Ardeal era scrisă în scriere gotică, îi dădea un aer din altă lume, dar nu o făcea mai uşor inteligibilă.

Am tăcut. El scrisese atâtea pentru noi! Iar noi păream să facem ceva greşit, doar aşa se explica cutremurul, aşa se explica inundaţia în care sute de oameni muriseră, iar alte sute se îmbogăţiseră……

M-am trezit având o dorinţă să-i spun părerea mea: nu era bine ce făcea cu mulţi bătrâni, nu a fost bine că a luat sute de copii, mamele mergând ameţite prin morgă, se uitau oarbe la feţele împărţite în mai mult, şi refuzau să-şi recunoască copilul sau sau…..

– Dumnezeu nu face aşa ceva…..se auzea printre sughiţuri, printre mormane de oameni-păpuşi, adunaţi la repezeală de moarte şi în cimitirul nou-nouţ Domneşti II, undeva mai departe de cartierul Ghencea…..

Mama făcea cozonac, eu trebuia să-l împart pentru toţi cei ce murisera, să le dau de baut, de mâncat, să mă rog pentru ei. În loc să învaţ să intru la facultate eu mă ocupa de sufletele care pluteau peste tot Bucureştiul, nu erau câţiva colo, câţiva dincolo, erau în zeci de blocuri scufundate cu zecile de morţi grăbiţi. Atunci am pierdut profesori, colegi, vecini.

Am tras deseori clopotele în biserica Luterană, iar cu banii aceia am luat lumânări să se lumineze drumul morţilor din oraş. Ştiu, e naiv ce făceam, în acelaşi timp, alţii, care nu au fost afectaţi de cutremur au fost despăgubiţi şi s-au mutat în apartamentele care erau de fapt pentru cei sinistraţi.

Am citit din sfinţi, am tăcut, am băut şi mâncat din trupul său până am obosit. Nu a răspuns nimeni. Nici după toate pomenile şi faruriile, paharele şi prosoapele date! O mare tăcere s-a lăsat peste noi.

Cine a auzit vocile celor scoşi din pivniţa hotelului „Bucureşti” după câteva zile fără apă, după ce au întins mâna printre gratii şi nimeni nu avea voie să se apropie de ei, erau păziţi de soldaţi, – era ordin „nu ai voie să ajuţi”, ei trebuiau să aştepte până cineva de sus dă aprobarea – acela nu poate uita.

In unele case s-a murit încet, au fost acoperite de pământ, s-au făcut părculeţe, şi cândva au fost dezgropaţi toţi unul după altul. Dar cine-i mai ştia pe cei care până în 4 martie ne fuseseră vecini, prieteni, duşmani?

Cei care nu au auzit vocile, au putut dormi în mirosul care a înecat oraşul cu lunile. Cimitirile au crescut, oraşul a învăţat ce este insomnia, iar de atunci nu a mai dormit nici el profund.
Întunericul avea să devină o a doua natură a anilor 80, întuneric ce s-a născut în acea noapte de 4 martie.

Ceilalţi, cei convinşi că a fost o simplă zdrunciatură de placi tectonice, ce oricum s-ar fi mişcat sub noi, că se păcătuia sau nu, se minţea sau se fură or nu se minţea şi nu se fura de pildă, eh, aceia s-au scuturat de oboselile vieţii şi au schimbat societatea, „pe ici pe colo, în punctele esenţiale care va să zic”……

Caragiale şi-ar reveni repede din somnul morţii, atât ar fi de şocat analizând „marile schimbari esenţiale” din anii 70.

Unul din exemplele fundamentale ale schimbării după cutremur a fost astfel noul sistem telefonic ce a trecut la generaţia : telefon cu microfon incubat.
Mi-am adus aminte de tata covins din anii 60:

– Nu trebuie telefon, cine vrea se vorbeasche cu tine , gheseşte el o cale….

– Va urma –

La cules de rodii în cartierul Rahova 14

Posted in La cules de rodii în cartierul Rahova/roman on March 15, 2011 by Anni-Lorei

– Despre Moter şi Vauter şi cât de bine e să fii salutat! –

Bunica din partea mamei era o femeie mică, o faţă ca o lună plină, tăcută, iar când totuşi vorbea, săseasca ei scotea şi mai tare la iveală blândeţea dialectului din Marienburg, ceea ce nu pot să spun despre dialectele auzite în faţa bisericii Lutherane din Bucureşti, duminică de duminică după terminarea slujbei.

Unele păreau chiar cu bătaie lungă în tot felul de sunete fino-ugrice.

Marienburgul, în limba română Hetiur, a fost atestat în 1381, serbând în 1981 600 de ani de existenţă. N-am mai văzut-o pe mama mulţi ani după aceea atât de mulţumită ca la acea întâlnire cu „fii satului”. Este o amintire ca dintr-o carte de poveşti, dar în care spre seară lumea plângea, unii de tristeţe, alţii de bucurie, iar alţii uitaseră de ce.

Când i-am întrebat, mi-au răspuns încet, că se simt de parcă ar fi departe de ţara lor, dar ţara lor nu ştiau prea bine care este.

Ana Hartmann, născută în 1900 (15.februarie) la Marienburg (Hetiur) crescută de mătuşi, străbunica mea, mama ei, fiind la muncă în USA, Boston.

Astfel bunica mea Ana a fost căsătorită repede cu Michael Theiss din Metiş, Martinsdorf. A primit de la părinţii ei o casă începută, o curte cu pârâu în spatele şurei şi o bucată de deal cu pădure.

Apoi străbunicii asta făceau: munceau la marile fabrici ridicate peste noapte pe coasta de est a Statelor Unite, strângeau banii, străbunica se întorcea cam la doi ani să nască acasă, îngrijită ca o lăuză din Ardeal şi nu ca o fugară de prin marginile Bostonului.

Apoi cumpăra de toţi banii cele trebuincioase copiiilor lăsaţi în grijă şi iar lua drumul străinătăţii.

O cale lungă din Marienburg la Boston, dar începând cu anii 90 din secolul al 19 lea zeci de familii săseşti au făcut la fel. Să plece însă definitiv, nici că le-a trecut prin cap. Copiii se năşteau în Ardeal, erau crescuţi în spiritul locului, iar cei plecaţi, la bătrâneţe s-au întors să moară acasă.

Aşa şi străbunicii mei, Ana şi Misch, cum s-au numit apoi şi bunicii mei.

De şase sute de ani femeile din familia mamei s-au numit Ana. Iar bărbaţilor cu precădere li s-a spus Michael, diminutiv săsesc „Misch”. Urmau apoi Andreas, Martin şi Hans, uneori Alfred şi o vreme şi Adolf. Numele sfinţilor erau lege, iar comunitatea avea un centru pe care nimeni nu l-ar fi pus la îndoiala: Biserica Lutherană.

Moter era bunica mea Ana, aşa îi spunea lumea, – tuturor bunicilor din Ardeal atunci li se spunea aşa: Moter şi Vauter(bunica şi bunicul).

Ea venea rar la Bucureşti, să îşi vadă fiicele mai mici decât mama, Tante Frieda şi Tante Elfi, pe care le compătimea într-una sau venea să plece la München la sora ei geamănă sau la Boston la Tante Kathi, sora ei mai mare, pe care până şi ea o numea „Tante”.

Respectul faţă de vârsta fiecăruia m-a impresionat. La Bucureşti se vorbea deja cu „tu” şi „mă” şi „bă”, la şcoală sau la magazine mai auzeai un dvs.

Prima mea călătorie în satul Marienburg am făcut-o la 8 ani în vacanţa mare, care a fost şi prima oară că am văzut munţii, trenurile care mergeau afumând totul în jur.

Mirosul de Gara de Nord a cam dispărut. Pentru a-l produce artificial poate că trebuie amestecaţi cărbuni încinşi de calitate nedefinită, apă, nisip ud, frunze de toamnă, mult abur lipicios, saci plini de tot felul, oameni obosiţi mirosind a bere, ulei de trandafir bulgăresc, săpun cheia, mămăligă……şi toate aceste mirosuri ţinute o vreme în ceaţa nopţilor dintre Predeal şi Buşteni.

Am mers cu trenul preţ de o zi de la Bucureşti la Sighişoara, apoi cu o valiză încă de lemn a lui Moter, un rucsac şi evident o geantă mare cu hainele mele, eu crezând că ne vom duce des în oraş, îmi luasem nu ştiu câte rochiţe, ne-am dus în autogară să continuăm călătoria cu Rimbi.

Rimbi – aşa se numea autobuzul, care ducea oamenii din Sighişoara spre satele din prejur.

Rimbi ne-a dus cei cinci kilometri până la Marienburg, (Hetiur), unde oprea pe vremea aceea în spatele magazinului, în care se găseau de toate parcă sub un glob de miros de naftanlină şi otravă de şoareci. Şi azi am în faţă uimirea mea, când am coborât din Rimbi, atâta cer nu văsuzem la Bucureşti.

Linişte, un sat la marginea unei străzi late, pe care puteau merge în ambele sensuri căruţele, animalele veneau seara de pe Heide; intrau pe poarta mare în curţi spaţioase, cu totul altceva decât micimea şi mersul pitrocit din capitală.

Moter nu ştia, că eu nu văzusem atâtea şi atâtea animale şi era cam mirată pentru că eu mă miram atât de tare. Seara am stat cu ea la geam şi am privit, cum trec cârdurile de gâşte şi raţe, mestecând încet pâine neagră cu untură de gâscă cu ceapă.

De unde să ştiu că şi animalele au memorie şi îşi recunosc gardul sau de unde să ştiu, că există într-adevăr lupi şi vulpi care vin în sat şi prăduiesc?

La Bucureşti erau câini, câtiva cocoşi şi din când în când o bufniţă sau ciocănitoare, dar atât.

Am crezut ca toate astea sunt invenţiile scriitorilor ca să sperie copiii.

Mama mea, fiind cea mai mare dintre fraţi, se supunea unei legi nescrise: trebuia să îşi ajute mama şi fraţii, astfel noi îi trimiteam multe pachete, pe care le duceam cu mama la poşta din Bariera, sortând cu grijă apoi chitanţele pentru tata, care le încadra la rubrica „diverse cheltuieli”.

„Moter” erau cele două silabe pentru femeia care întâi ţi-e mamă şi apoi bunică, toate într-una, cam cum ar fi „buna” în limba română.

Moter a mea, care nu s-a fardat niciodată şi nu şi-a tuns părul, pe care îl purta într-o coadă împletită, subţiată de timp, strânsă în agrafe încă de cupru austro-ungar, avea o pensie de 40 de lei, simbolică.

Sigur, munca la câmp era grea pentru ea, dar tot satul muncea pe câmp, se trăia din recolte, din creşterea vitelor şi din cei câţiva bănuţi primiţi de la colectiva din sat. Cu banii aceia pleca la Sighişoara să mai stea de vorbă cu rudele de la oraş sau să-şi cumpere stofă pentru fuste.

Moter a purtat întotdeauna portul săsesc. Doar când pleca la Boston se îmbrăca „modern”. Un laibchen peste o cămaşă albă cu dantelă la gât era oricum obligatoriu, apoi fustele erau tot lungi, dar mai puţine, ca să nu o facă de ruşine pe sora ei în aeroportul american.

Eu am cunoscut-o numai în câteva fuste una peste alta, cu jupoane din bumbac, toate fiind cusute de mână, decorate cu grijă la mâneci şi guler.

Ulei, zahăr, sare şi condimente se cumpărau de la singurul magazin din sat. Unde ciocolata, biscuiţii de două feluri, pişcoturile sau conservele de fructe stăteau mult şi bine până erau vândute. Etichetele erau sterse de timp şi lumină, costau prea mult pentru sateni si oricum, fructe erau destule pe dealurile muncite de sute de ani cu sfintenie.

Ultima oară, când am fost să-i spun, că am intrat la facultate, dealurile erau goale – viile părăginiseră, fiind uitate de noile generaţii, care lucrau cam toţi la fabricile de la oraş. Acum pe dealuri creşteau pomi tineri, care nu aveau nevoie de atâta îngrijire.

Satul era aproape gol, bătrânii majoritatea se mutaseră pe celalalt deal în cimitir, tinerii care încotro – în Germania sau la oraş. Astfel dealurile au rămas în urmă, asteptând din nou până îşi revine lumea din dorul de ducă.

Recent am trecut cu inima strânsă – încă n-am avut curaj să opresc la satul mamei, să caut casa copilariei ei, construită în alte graniţe, cele ale Austro-Ungariei, să mă uit peste dealuri şi să calc marginea pădurii.

Ardealul îşi revine, asta e sigur. Satele din jurul Braşovului s-au scuturat bine de tot, refăcute, culorile curate în ton cu natura îţi încălzesc sufletul.

Ardealul nu putea rămâne strident, coşcovit, o lume prin care trec căruţe cu câini legaţi cu sfoară, cum i-am văzut prin 1991 la o trecere cu autobuzul prin nordul Aradului.

Dis de dimineaţă ieşeau la strâns recolta, paiele, să le lege, să facem baloturi şi să vina seara un tânăr tractorist să le ducă la fiecare acasă. Totul se împărţea. Era prin august. Toţi din sat cu greble, unul după altul, o lume paşnică, se ducea să facă un fel de curat pe câmpurile din jurul satului.

Bunica mea, mai în vârstă, avea şi grija mesii. S-a gândit ea, că eu cu câţiva copii vom fi în stare să aducem mâncarea de prânz.
– No, acu du-te cu Dorel si Mia şi adu supele si pita.
– Oma, das kann ich nicht alleine.
(Buna, asta nu pot face singură)
-Ba tre să poţi, şi n-oi om putut multe. Uite, omenii aştepte!

Apăi am adus cu Mia, vecina din faţa casei din Hetiur, câteva oale de supe şi pită, da, pită făcută la cuptor. Pe vremea aceea, în 1966, mai avea Buna cuptor şi poftă să-l ardă.

Dar când ne-am dus acasă am luat-o cu copiii peste câmp. Şi copiii nu mi-au spus, cum este un porc sălbatic şi apoi când am dat de el şi el de mine, m-am speriat şi asta a fost.

Eu am crezut că e un porc normal, el a crezut că sunt un vânator şi tot aşa. Toata vânatoarea s-a terminat că porcul să dus în pădurea lui şi eu nu mi-am găsit niciodată pantofii. Buna a fost supărată, că a râs satul de nepoata de la Bucureşti şi mama a fost supărată, că Buna nu a avut grijă de mine, iar eu nu am avut pantofi la întoarcere.

N-am văzut satul decât la înmormântari, abia după ce am fost studentă, doar Mia mă recunoştea, iar de pantofi, că i-am pierdut, mama nu m-a iertat. Ştiu şi acum cum aratau : erau sport, maron, cu sireturi.

Asta îmi spunea mie mama cu o licărire de conştiinţă încărcată, că nu se ducea niciodată la Marienburg, Hetiurul din spatele Sighişoarei. Trimetea pachete şi câteva scrisori pe an, în rest mare tăcere. Aflam la biserică mai mult de la Tante Frieda şi Tante Elfi. Ele vorbeau cu Moter la telefon, adică la telefonul primarului satului, unde era chemată Moter să vorbească cu fetele ei cele două de la capitală.

Mamei mele Moter nu i-a spus niciodată „fata mea”, era mereu „Eni de la Bucureşti”…..cea care trimitea pachete şi se căsătorise spre ruşinea satului cu un neamţ, duşmanul poporului.

În 1945 a venit peste noapte deportarea. Ruşii, ăia de erau mai buni decât hitleriştii, au venit în valuri şi au vrut ceasuri, mâncare şi femei. Moter mi-a spus că erau tare obosiţi şi prost îmbrăcaţi. Nu cred, că era tot ce ar fi putut să spună, dar eu aveam 15 ani şi ea nu era o mare povestitoare. Dar aceşti ruşi l-au luat pe Vauter (bunicu), pe Misch şi pe mătuşa Johanna.

Cei trei au fost zece ani în Siberia în mină, de unde s-au întors încet dar sigur să moară acasă. Johanna a murit după doi ani, bunicul după cinci, amândoi de cancer la corzile vocale şi nu pentru că le stricaseră vorbind, ci probabil din cauza prafului de la cărbunii, pe care au trebuit să-i scoată prin forţe proprii.

Mătuşa mea Johanna după venirea ei se mişca greu şi stătea mereu la fereastră, în aşteptarea altora, care s-ar mai fi întors din Siberia.
Nu a aşteptat mult la fereastră, dar când am ajuns eu şi mama ea n-a mai trăit mult, întrebând mereu de nume pe care nu le ştia nimeni.

Aşteptarea te poate ţine în viaţă o vreme, dar dacă nu se întoarce nimeni se pare că şi statul la fereastră te poate ucide.

Aveam câtiva ani la aceste înmormântări, dar îmi amintesc camerele pline de oameni, mersul lung, negru pe jos prin tot satul, coşciugul lung purtat pe umeri, omul mort, care nu era singur nici o clipă. Mama povestea, cum eu încercam să vorbesc cu bunicul şi m-aş fi căţărat pe pat, să-i mai răsucesc mustăţile.

Bolnavi şi singuri în moarte, dar cei din jur nu erau departe cum se întâmplă acum.

Fratele mamei cel mare, Misch, a murit la 87 de ani anul acesta în Germania. A fost incinerat – e mai ieftin- apoi depus pentru câteva săptămâni, când are toată lumea timp şi într-un sfert de oră a ajuns într-un fel de vas de flori lângă soacra lui, altă săsoaică înghiţită de moarte într-o fiolă în pământ străin.

Bunicul a venit pe jos din Siberia şi acum în cimitir, mă întrebam, ce ar zice el la mormintele mini şi maxi cu tot felul de abţibilduri – cum ar percepe mersul lui de mii de kilometri din Siberia pentru un mormânt.

– Moter cum a fost în America?
Moter se ducea din trei în trei ani în America la Tante Kathi, sora cea mare. O duceam la Băneasa cu o valiză mică pe care ea putea să o ducă. Eu eram mică, totul mi se părea mare, iar America spre care zbura – în anii 60 – cea mai mare şi cea mai departe.

In anul când a avut loc aselenizarea Moter tocmai se întorcea din Boston. Deja în maşina cu care am luat-o de la aeroport tremuram de curiozitate să-mi spună ce crede ea despre acei oameni, care au ajuns pe lună, pe care eu îi văzusem mici în alb-negru la televizorul Favorit.
Moter calmă răspunde
– Nein, mei meidscha, det is nit wahr….(Nu , fetit-o, nu-i adevarat)….
– Aber ich habe es gesehen…..(Dar eu am vazut ….)
– In Amerika glauben dit och nit…..(In America nu crede nimeni asta)
Subiectul a fost închis, nimeni nu a mai vrut să ştie de Lună şi Americani nimic, eu nu vorbeam săseşte, tot am mai încercat să o ademenesc într-o explicaţie, nu mi-a reuşit.

De unde a venit Moter cu acest verdict contra aselenizării , n-am aflat niciodată. Mama mi-a spus să o las în pace în toţi anii care au urmat, că nu-i treaba mea, să aflu adevărul şi de la Moter oricum n-am ce afla.

Când se întorcea o luam, stătea la noi câteva zile şi se uita la noi mirată, cum de avem atâtea de făcut.

– Dat Amerika ist schen…..America e frumoasă. Ja, die Menschen dort haben Arbeit ….oamenii de acolo au de lucru…

Bine, îi spuneam eu şi aici toată lumea are ceva de făcut. Dar apoi ea îmi spunea, că ei au pe lângă muncă şi maşini mari şi piscine şi grădini şi camere mai mari decât ale noastre.

– Moter, ce să facem noi cu piscine sau maşini?
Răspunsul era o faţă lăţită de mirare de jur împrejur.

-Dar ce nu e ca la noi Moter?

-Ich war traurig, am fost tristă, nu m-a recunoscut pe aeroportul lor nimeni.. la mine în Sighişoara, când cobor din tren sau din Rimbi (autobuz) mă salută lumea, mă recunoaşte şi asta e tare bine, mei maidchen, fetiţa mea…..

Mă gândesc în fiecare gară la Moter, care aştepta să fie salutată în aeroportul din Boston, în Gara de Nord sau în aeroportul Băneasa, abea după atâtea decenii am înţeles vorbele lui Moter, după zeci de gări în care m-am simţit perdută ca într-o pădure, oricâte puncte de informaţii şi monitoare colorate păreau să strălucească din străfundul pixelilor numai şi numai pentru mine.

Era o bătrână care a călătorit până în anul morţii, dar a aşteptat să fie recunoscută şi salutată pe unde trecea. Un semn că eşti sau nu, te poate urmări o viaţă.

Şi poate e mai bine că ei nu mai ştiu, cum e să te duci din viaţă într-un sfert de oră după un ritual al ceasului, a cărui clepsidră nu bate după minutar, ci după preţ.

Fragment aparut in revista “LITERE”, Targoviste, Iulie 2010.