La cules de rodii în cartierul Rahova 14

– Despre Moter şi Vauter şi cât de bine e să fii salutat! –

Bunica din partea mamei era o femeie mică, o faţă ca o lună plină, tăcută, iar când totuşi vorbea, săseasca ei scotea şi mai tare la iveală blândeţea dialectului din Marienburg, ceea ce nu pot să spun despre dialectele auzite în faţa bisericii Lutherane din Bucureşti, duminică de duminică după terminarea slujbei.

Unele păreau chiar cu bătaie lungă în tot felul de sunete fino-ugrice.

Marienburgul, în limba română Hetiur, a fost atestat în 1381, serbând în 1981 600 de ani de existenţă. N-am mai văzut-o pe mama mulţi ani după aceea atât de mulţumită ca la acea întâlnire cu „fii satului”. Este o amintire ca dintr-o carte de poveşti, dar în care spre seară lumea plângea, unii de tristeţe, alţii de bucurie, iar alţii uitaseră de ce.

Când i-am întrebat, mi-au răspuns încet, că se simt de parcă ar fi departe de ţara lor, dar ţara lor nu ştiau prea bine care este.

Ana Hartmann, născută în 1900 (15.februarie) la Marienburg (Hetiur) crescută de mătuşi, străbunica mea, mama ei, fiind la muncă în USA, Boston.

Astfel bunica mea Ana a fost căsătorită repede cu Michael Theiss din Metiş, Martinsdorf. A primit de la părinţii ei o casă începută, o curte cu pârâu în spatele şurei şi o bucată de deal cu pădure.

Apoi străbunicii asta făceau: munceau la marile fabrici ridicate peste noapte pe coasta de est a Statelor Unite, strângeau banii, străbunica se întorcea cam la doi ani să nască acasă, îngrijită ca o lăuză din Ardeal şi nu ca o fugară de prin marginile Bostonului.

Apoi cumpăra de toţi banii cele trebuincioase copiiilor lăsaţi în grijă şi iar lua drumul străinătăţii.

O cale lungă din Marienburg la Boston, dar începând cu anii 90 din secolul al 19 lea zeci de familii săseşti au făcut la fel. Să plece însă definitiv, nici că le-a trecut prin cap. Copiii se năşteau în Ardeal, erau crescuţi în spiritul locului, iar cei plecaţi, la bătrâneţe s-au întors să moară acasă.

Aşa şi străbunicii mei, Ana şi Misch, cum s-au numit apoi şi bunicii mei.

De şase sute de ani femeile din familia mamei s-au numit Ana. Iar bărbaţilor cu precădere li s-a spus Michael, diminutiv săsesc „Misch”. Urmau apoi Andreas, Martin şi Hans, uneori Alfred şi o vreme şi Adolf. Numele sfinţilor erau lege, iar comunitatea avea un centru pe care nimeni nu l-ar fi pus la îndoiala: Biserica Lutherană.

Moter era bunica mea Ana, aşa îi spunea lumea, – tuturor bunicilor din Ardeal atunci li se spunea aşa: Moter şi Vauter(bunica şi bunicul).

Ea venea rar la Bucureşti, să îşi vadă fiicele mai mici decât mama, Tante Frieda şi Tante Elfi, pe care le compătimea într-una sau venea să plece la München la sora ei geamănă sau la Boston la Tante Kathi, sora ei mai mare, pe care până şi ea o numea „Tante”.

Respectul faţă de vârsta fiecăruia m-a impresionat. La Bucureşti se vorbea deja cu „tu” şi „mă” şi „bă”, la şcoală sau la magazine mai auzeai un dvs.

Prima mea călătorie în satul Marienburg am făcut-o la 8 ani în vacanţa mare, care a fost şi prima oară că am văzut munţii, trenurile care mergeau afumând totul în jur.

Mirosul de Gara de Nord a cam dispărut. Pentru a-l produce artificial poate că trebuie amestecaţi cărbuni încinşi de calitate nedefinită, apă, nisip ud, frunze de toamnă, mult abur lipicios, saci plini de tot felul, oameni obosiţi mirosind a bere, ulei de trandafir bulgăresc, săpun cheia, mămăligă……şi toate aceste mirosuri ţinute o vreme în ceaţa nopţilor dintre Predeal şi Buşteni.

Am mers cu trenul preţ de o zi de la Bucureşti la Sighişoara, apoi cu o valiză încă de lemn a lui Moter, un rucsac şi evident o geantă mare cu hainele mele, eu crezând că ne vom duce des în oraş, îmi luasem nu ştiu câte rochiţe, ne-am dus în autogară să continuăm călătoria cu Rimbi.

Rimbi – aşa se numea autobuzul, care ducea oamenii din Sighişoara spre satele din prejur.

Rimbi ne-a dus cei cinci kilometri până la Marienburg, (Hetiur), unde oprea pe vremea aceea în spatele magazinului, în care se găseau de toate parcă sub un glob de miros de naftanlină şi otravă de şoareci. Şi azi am în faţă uimirea mea, când am coborât din Rimbi, atâta cer nu văsuzem la Bucureşti.

Linişte, un sat la marginea unei străzi late, pe care puteau merge în ambele sensuri căruţele, animalele veneau seara de pe Heide; intrau pe poarta mare în curţi spaţioase, cu totul altceva decât micimea şi mersul pitrocit din capitală.

Moter nu ştia, că eu nu văzusem atâtea şi atâtea animale şi era cam mirată pentru că eu mă miram atât de tare. Seara am stat cu ea la geam şi am privit, cum trec cârdurile de gâşte şi raţe, mestecând încet pâine neagră cu untură de gâscă cu ceapă.

De unde să ştiu că şi animalele au memorie şi îşi recunosc gardul sau de unde să ştiu, că există într-adevăr lupi şi vulpi care vin în sat şi prăduiesc?

La Bucureşti erau câini, câtiva cocoşi şi din când în când o bufniţă sau ciocănitoare, dar atât.

Am crezut ca toate astea sunt invenţiile scriitorilor ca să sperie copiii.

Mama mea, fiind cea mai mare dintre fraţi, se supunea unei legi nescrise: trebuia să îşi ajute mama şi fraţii, astfel noi îi trimiteam multe pachete, pe care le duceam cu mama la poşta din Bariera, sortând cu grijă apoi chitanţele pentru tata, care le încadra la rubrica „diverse cheltuieli”.

„Moter” erau cele două silabe pentru femeia care întâi ţi-e mamă şi apoi bunică, toate într-una, cam cum ar fi „buna” în limba română.

Moter a mea, care nu s-a fardat niciodată şi nu şi-a tuns părul, pe care îl purta într-o coadă împletită, subţiată de timp, strânsă în agrafe încă de cupru austro-ungar, avea o pensie de 40 de lei, simbolică.

Sigur, munca la câmp era grea pentru ea, dar tot satul muncea pe câmp, se trăia din recolte, din creşterea vitelor şi din cei câţiva bănuţi primiţi de la colectiva din sat. Cu banii aceia pleca la Sighişoara să mai stea de vorbă cu rudele de la oraş sau să-şi cumpere stofă pentru fuste.

Moter a purtat întotdeauna portul săsesc. Doar când pleca la Boston se îmbrăca „modern”. Un laibchen peste o cămaşă albă cu dantelă la gât era oricum obligatoriu, apoi fustele erau tot lungi, dar mai puţine, ca să nu o facă de ruşine pe sora ei în aeroportul american.

Eu am cunoscut-o numai în câteva fuste una peste alta, cu jupoane din bumbac, toate fiind cusute de mână, decorate cu grijă la mâneci şi guler.

Ulei, zahăr, sare şi condimente se cumpărau de la singurul magazin din sat. Unde ciocolata, biscuiţii de două feluri, pişcoturile sau conservele de fructe stăteau mult şi bine până erau vândute. Etichetele erau sterse de timp şi lumină, costau prea mult pentru sateni si oricum, fructe erau destule pe dealurile muncite de sute de ani cu sfintenie.

Ultima oară, când am fost să-i spun, că am intrat la facultate, dealurile erau goale – viile părăginiseră, fiind uitate de noile generaţii, care lucrau cam toţi la fabricile de la oraş. Acum pe dealuri creşteau pomi tineri, care nu aveau nevoie de atâta îngrijire.

Satul era aproape gol, bătrânii majoritatea se mutaseră pe celalalt deal în cimitir, tinerii care încotro – în Germania sau la oraş. Astfel dealurile au rămas în urmă, asteptând din nou până îşi revine lumea din dorul de ducă.

Recent am trecut cu inima strânsă – încă n-am avut curaj să opresc la satul mamei, să caut casa copilariei ei, construită în alte graniţe, cele ale Austro-Ungariei, să mă uit peste dealuri şi să calc marginea pădurii.

Ardealul îşi revine, asta e sigur. Satele din jurul Braşovului s-au scuturat bine de tot, refăcute, culorile curate în ton cu natura îţi încălzesc sufletul.

Ardealul nu putea rămâne strident, coşcovit, o lume prin care trec căruţe cu câini legaţi cu sfoară, cum i-am văzut prin 1991 la o trecere cu autobuzul prin nordul Aradului.

Dis de dimineaţă ieşeau la strâns recolta, paiele, să le lege, să facem baloturi şi să vina seara un tânăr tractorist să le ducă la fiecare acasă. Totul se împărţea. Era prin august. Toţi din sat cu greble, unul după altul, o lume paşnică, se ducea să facă un fel de curat pe câmpurile din jurul satului.

Bunica mea, mai în vârstă, avea şi grija mesii. S-a gândit ea, că eu cu câţiva copii vom fi în stare să aducem mâncarea de prânz.
– No, acu du-te cu Dorel si Mia şi adu supele si pita.
– Oma, das kann ich nicht alleine.
(Buna, asta nu pot face singură)
-Ba tre să poţi, şi n-oi om putut multe. Uite, omenii aştepte!

Apăi am adus cu Mia, vecina din faţa casei din Hetiur, câteva oale de supe şi pită, da, pită făcută la cuptor. Pe vremea aceea, în 1966, mai avea Buna cuptor şi poftă să-l ardă.

Dar când ne-am dus acasă am luat-o cu copiii peste câmp. Şi copiii nu mi-au spus, cum este un porc sălbatic şi apoi când am dat de el şi el de mine, m-am speriat şi asta a fost.

Eu am crezut că e un porc normal, el a crezut că sunt un vânator şi tot aşa. Toata vânatoarea s-a terminat că porcul să dus în pădurea lui şi eu nu mi-am găsit niciodată pantofii. Buna a fost supărată, că a râs satul de nepoata de la Bucureşti şi mama a fost supărată, că Buna nu a avut grijă de mine, iar eu nu am avut pantofi la întoarcere.

N-am văzut satul decât la înmormântari, abia după ce am fost studentă, doar Mia mă recunoştea, iar de pantofi, că i-am pierdut, mama nu m-a iertat. Ştiu şi acum cum aratau : erau sport, maron, cu sireturi.

Asta îmi spunea mie mama cu o licărire de conştiinţă încărcată, că nu se ducea niciodată la Marienburg, Hetiurul din spatele Sighişoarei. Trimetea pachete şi câteva scrisori pe an, în rest mare tăcere. Aflam la biserică mai mult de la Tante Frieda şi Tante Elfi. Ele vorbeau cu Moter la telefon, adică la telefonul primarului satului, unde era chemată Moter să vorbească cu fetele ei cele două de la capitală.

Mamei mele Moter nu i-a spus niciodată „fata mea”, era mereu „Eni de la Bucureşti”…..cea care trimitea pachete şi se căsătorise spre ruşinea satului cu un neamţ, duşmanul poporului.

În 1945 a venit peste noapte deportarea. Ruşii, ăia de erau mai buni decât hitleriştii, au venit în valuri şi au vrut ceasuri, mâncare şi femei. Moter mi-a spus că erau tare obosiţi şi prost îmbrăcaţi. Nu cred, că era tot ce ar fi putut să spună, dar eu aveam 15 ani şi ea nu era o mare povestitoare. Dar aceşti ruşi l-au luat pe Vauter (bunicu), pe Misch şi pe mătuşa Johanna.

Cei trei au fost zece ani în Siberia în mină, de unde s-au întors încet dar sigur să moară acasă. Johanna a murit după doi ani, bunicul după cinci, amândoi de cancer la corzile vocale şi nu pentru că le stricaseră vorbind, ci probabil din cauza prafului de la cărbunii, pe care au trebuit să-i scoată prin forţe proprii.

Mătuşa mea Johanna după venirea ei se mişca greu şi stătea mereu la fereastră, în aşteptarea altora, care s-ar mai fi întors din Siberia.
Nu a aşteptat mult la fereastră, dar când am ajuns eu şi mama ea n-a mai trăit mult, întrebând mereu de nume pe care nu le ştia nimeni.

Aşteptarea te poate ţine în viaţă o vreme, dar dacă nu se întoarce nimeni se pare că şi statul la fereastră te poate ucide.

Aveam câtiva ani la aceste înmormântări, dar îmi amintesc camerele pline de oameni, mersul lung, negru pe jos prin tot satul, coşciugul lung purtat pe umeri, omul mort, care nu era singur nici o clipă. Mama povestea, cum eu încercam să vorbesc cu bunicul şi m-aş fi căţărat pe pat, să-i mai răsucesc mustăţile.

Bolnavi şi singuri în moarte, dar cei din jur nu erau departe cum se întâmplă acum.

Fratele mamei cel mare, Misch, a murit la 87 de ani anul acesta în Germania. A fost incinerat – e mai ieftin- apoi depus pentru câteva săptămâni, când are toată lumea timp şi într-un sfert de oră a ajuns într-un fel de vas de flori lângă soacra lui, altă săsoaică înghiţită de moarte într-o fiolă în pământ străin.

Bunicul a venit pe jos din Siberia şi acum în cimitir, mă întrebam, ce ar zice el la mormintele mini şi maxi cu tot felul de abţibilduri – cum ar percepe mersul lui de mii de kilometri din Siberia pentru un mormânt.

– Moter cum a fost în America?
Moter se ducea din trei în trei ani în America la Tante Kathi, sora cea mare. O duceam la Băneasa cu o valiză mică pe care ea putea să o ducă. Eu eram mică, totul mi se părea mare, iar America spre care zbura – în anii 60 – cea mai mare şi cea mai departe.

In anul când a avut loc aselenizarea Moter tocmai se întorcea din Boston. Deja în maşina cu care am luat-o de la aeroport tremuram de curiozitate să-mi spună ce crede ea despre acei oameni, care au ajuns pe lună, pe care eu îi văzusem mici în alb-negru la televizorul Favorit.
Moter calmă răspunde
– Nein, mei meidscha, det is nit wahr….(Nu , fetit-o, nu-i adevarat)….
– Aber ich habe es gesehen…..(Dar eu am vazut ….)
– In Amerika glauben dit och nit…..(In America nu crede nimeni asta)
Subiectul a fost închis, nimeni nu a mai vrut să ştie de Lună şi Americani nimic, eu nu vorbeam săseşte, tot am mai încercat să o ademenesc într-o explicaţie, nu mi-a reuşit.

De unde a venit Moter cu acest verdict contra aselenizării , n-am aflat niciodată. Mama mi-a spus să o las în pace în toţi anii care au urmat, că nu-i treaba mea, să aflu adevărul şi de la Moter oricum n-am ce afla.

Când se întorcea o luam, stătea la noi câteva zile şi se uita la noi mirată, cum de avem atâtea de făcut.

– Dat Amerika ist schen…..America e frumoasă. Ja, die Menschen dort haben Arbeit ….oamenii de acolo au de lucru…

Bine, îi spuneam eu şi aici toată lumea are ceva de făcut. Dar apoi ea îmi spunea, că ei au pe lângă muncă şi maşini mari şi piscine şi grădini şi camere mai mari decât ale noastre.

– Moter, ce să facem noi cu piscine sau maşini?
Răspunsul era o faţă lăţită de mirare de jur împrejur.

-Dar ce nu e ca la noi Moter?

-Ich war traurig, am fost tristă, nu m-a recunoscut pe aeroportul lor nimeni.. la mine în Sighişoara, când cobor din tren sau din Rimbi (autobuz) mă salută lumea, mă recunoaşte şi asta e tare bine, mei maidchen, fetiţa mea…..

Mă gândesc în fiecare gară la Moter, care aştepta să fie salutată în aeroportul din Boston, în Gara de Nord sau în aeroportul Băneasa, abea după atâtea decenii am înţeles vorbele lui Moter, după zeci de gări în care m-am simţit perdută ca într-o pădure, oricâte puncte de informaţii şi monitoare colorate păreau să strălucească din străfundul pixelilor numai şi numai pentru mine.

Era o bătrână care a călătorit până în anul morţii, dar a aşteptat să fie recunoscută şi salutată pe unde trecea. Un semn că eşti sau nu, te poate urmări o viaţă.

Şi poate e mai bine că ei nu mai ştiu, cum e să te duci din viaţă într-un sfert de oră după un ritual al ceasului, a cărui clepsidră nu bate după minutar, ci după preţ.

Fragment aparut in revista “LITERE”, Targoviste, Iulie 2010.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: