Camelia Hegheduş: “Poezia, orchestraţie a senzaţiei” (despre însemnările pe bilete de autobuz ale poetei Anni-Lorei Mainka)

Poetul scoate dintr-un buzunar fluxul, din celălalt refluxul. E la răspântia unde numai tu eşti buimac, cetitorule. Alege. Scoboară desculţ cele câteva pietre până la spuma sărată, şi vei găsi […] între confetiile de imagini şi cuvintele ca o orchestraţie multiplă a senzaţiei, ca un alibi al sensibilităţii şi un aliaj al gândirii, adevărul unei evadări.” (Ştefan Roll)

Scrierea lui Anni-Lorei Mainka induce, în mod firesc, acele stări emoţionale – tresăriri care se instituie în sufletul receptorului ca instanţă supremă validând poezia. Versurile sale concentrează un adevăr obiectiv, în care cele două subiectivităţi – sentimentele scriitorului şi sentimentele cititorului – se identifică. Sinceritatea dezarmantă a autoarei înlătură atât posibilele construcţii sterile cât şi ornamentele inutile. Lipsa înfrumuseţărilor de dragul frumosului conferă poeziei autenticitate. Ea curge într-un mod atât de natural şi lipsit de orice sforţare, încât te poţi întreba, pe bună dreptate, dacă nu cumva versurile reprezintă idiomul originar al poetei. Candoarea care se degajă din această îmbinare măiastră a cuvintelor, ce se cheamă poezie, te trimite parcă în alt spaţiu, în alt timp. Expresia poetică se ţese în continuarea unei luări în stăpânire a semnificaţiilor din adânc. Jurnalul însemnat pe bilete de autobuz trădează nevoia acută de comunicare şi totodată conştientizarea singurătăţii (“pe scurt/ umbra şi-a tăiat ombilicul”).

După ce incendii au răvăşit sufletul, cenuşa nu s-a lăsat împrăştiată de furtuni arbitrare ci s-a sedimentat, strat peste strat, ca o posibilă dimensionare a durerii (“am strâns inima florilor/ cenuşa de inimi”). Rezultatul acestei sedimentări este un univers delicat, incompatibil cu viaţa ipocrită, colorată şi programatică de zi cu zi. Poezia e refugiu pentru suflet, clădit cu literă neagră în timpul nopţilor albe. Ea dezvăluie misiunea încheiată a trecutului, anume aceea de a coace – în miezul tocmai acelei clipe ce concentra bucuria de a trăi – viitoarele dureri şi frământări sufleteşti. Dezvăluie totodată un prezent searbăd şi uniform, în care speranţa în viitor e anulată de experienţe în plină desfăşurare (“un om peste un bocanc/ cu un rest de privire/ nervos/ nu-şi putea dezlega şiretul/ ultimul/ soarele părea să-i orbească/ dorinţa”). Mersul înainte, în ritmul galopant al timpului, este povara sugerată în termeni de metaforă: “pe o bancă lungă în curtea cu o boltă sănătoasă tăia cu creionul chimic lună de lună// tata a oprit apoi timpul tocind un creion chimic şi zarurile de table”.

Poeta percepe cu simţurile hipertrofiate distanţele de orice fel, de la cele care o despart de tărâmurile natale, până la distanţele ce o separă de oameni. Cuvântul vibrează prelung de nostalgia copilăriei. Discursul liric, lipsit de ostentaţie, reflectă coerenţă şi profunzime. Versul e freamăt autentic, zbor frânt (“cuvintele mi s-au oprit între măsele şi obrajii pătaţi de nesomn”), stavilă în calea manifestării unei sensibilităţi exacerbate, care se poate deduce uşor din umbra ce se aşterne pe suflet în timpul lecturării: “tresar/ din palmă îmi clipeşte ochiul mamei// uitase să îl preseze/ între filele zilelor mele de naştere”. Atmosfera de pesimism, învăluind poezia de faţă, ascunde o sete de experienţe nemijlocite şi pure care să anuleze efectul celor deja trăite şi scoate la iveală o parte din intimitatea unei vieţi de spiritualitate şi poeticitate.

Dacă lăcomia cititorului de versuri este satisfacută atunci când acestea izbutesc să provoace semne ale durerii, atunci poezia lui Anni-Lorei Mainka se cere a fi citită. Un lector de rând judecă un poem după impresia lăsată asupra lui. Jurnalele pe bilete de autobuz sunt scrise în maniera înrâuririi directe şi instantanee asupra cititorului. Aici, critica pare să nu-şi afle locul. De vreme ce versurile sunt cu efect incontestabil şi imediat, ce mai contează respectarea de norme sau încadrarea în reguli. Simţirea ne spune dacă poezia lasă asupra noastră impresia cuvenită, mai mult decât disertaţiile critice înşirând calităţi şi defecte. Gândirea trebuie să intervină prea puţin în judecarea unui poem, atât cât să justifice ceea ce a hotărât acest arbitru suprem, care e sentimentul. Cel de-al şaselea simţ, care, precum spune J.B. du Bos, “se află în noi fără să-i putem vedea organele”, este acea parte din noi înşine care judecă după impresia pe care o încearcă şi care hotărăşte “fără să mai măsoare cu linia şi compasul”. Experienţa literară a poetei, împreună cu cea existenţială şi-au pus amprenta asupra metaforei sale, conţinutul fiind mult mai important decât forma. Versurile poartă încărcătura singurătăţii şi deziluziei:

„nu-i loc de mâna cerşetorului
strivindu-şi cuvintele
între cai omul se ţine
de genunchi
să nu cadă printre
păpădiile ce-şi râd

de paşii
înfometaţi
de
singurătate”

(Jurnal pe bilete de autobuz 44)

Anni-Lorei vorbeşte adesea despre întoarcerile pe tărâmurile natale, dar, din nefericire, aceste întoarceri nu fac decât să accentueze sentimentul de pierdere. Rămâne nostalgică după un trecut rupt parcă totalmente de prezent:

„mi-am facut o listă cu ce-şi doresc
ioana, petre, mica şi viorel
nu mă vor recunoaşte
şi vocea mi s-a schimbat
psihicul a îngenunchiat
odihnindu-se sub gulerul călcat meticulos”

(Jurnal pe bilete de autobuz 1; fragmentar despre întoarcere)

Aici, avem de-a face cu poezia ca mijloc de supravieţuire. Anni-Lorei transformă în materie poetică tot ceea ce vede, atinge şi simte („iedera lăsată de tine/ prin tencuială îţi va face/ semn”). Versurile sale descriu spaţiul miraculos al unei tandreţi nemărginite. În acest spaţiu populat de cele mai imprevizibile obiecte, chiar şi cele mai banale dintre ele, obiectele casnice, sunt transfigurate liric, încât par adesea însufleţite. Poeta redefineşte şi redimensionează elemente ale lumii reale:

„azi
cântarul de bucătărie s-a îmbătat
acul de argint nu mai ştie
câte grame are un gând dimineaţa
un cuvânt la prânz
o amintire cu tine”

(Jurnal pe bilete de autobuz 14; despre cuvinte cântărite în first life)

După cum singură recunoaşte, nu mai are în paletă prea multe culori, dar asta nu afectează bogăţia universului său poetic, în schimb, concentrează expresia: „poze alb negru îţi desenează/ delicat între umăr şi ureche// ideea”. În mare parte, jurnalele pe bilete de autobuz sunt scrise pe fond alb-negru: „să mori primăvara/ e mai bine/ mai sus/ de culoarea albă”. Lipsa culorilor şi a nuanţelor intermediare reflectă imposibilitatea poetei de a se mai lăsa amăgită de întâmplările unui prezent arid, sau de a-şi mai lega speranţele de vreo eventuală schimbare în bine:

„îţi scriu cu ultima cerneală a serii
alexei
fărâme pentru
un mâine ce azi nu are auz

aici
între plutele de somn ce-mi pândesc ochii
bolovanii de cuvinte nu lasă urme
ca palma bătătorită a pândarului”

(Jurnal pe bilete de autobuz 36)

Vederile şi pozele alb-negru reprezintă un univers personal, o posibilitate de a retrăi, cât de puţin, momente aparţinând trecutului: „ai primit o scrisoare/ alexei/ în literă mică de arici/ un negru ascuns pe un alb/ mătăsos”. Însă această veşnică întoarcere în timp istoveşte: „într-un cald curat traversez aceste zile/ de împrumut”. Pe alocuri, se poate citi o resemnare cuminte izvorâtă din înţelepciunea celui prea încercat de către destin:

„sabia din spatele casei
îţi aminteşti
alexei
tăiam respiraţia gărgăriţelor
încape acum în sertarul
iluziilor pentru iarna
ce vine”

(Jurnal pe bilete de autobuz 43)

Scrierea Anniei este trecută prin filtrul sufletului. Pentru a reduce din sensibilitatea versurilor, le sunt adesea aplicate ruperi de ritm. Ceea ce pare să nu îi reuşească în viaţa de fiecare zi îi reuşeşte pe deplin în poezie: armonizarea contrastelor. Astfel, expresia rezultată este gingaşă şi totuşi puternică, blândă şi dură, dulce şi aspră în acelaşi timp.

Există frumuseţi ale poeziei al căror preţ nu poate fi cunoscut de către nepricepuţi. Şi totuşi, aceşti nepricepuţi care suntem şi care, la urma urmelor reprezentăm majoritatea cititorilor, din când în când putem deveni piatra de încercare a unui poem. O singură pornire a inimii e suficientă pentru a opera involuntar un gest, o mişcare neprevăzută a feţei, chiar o lacrimă şi a trăda astfel calitatea poeziei constând în puterea ei de a impresiona. Judecarea unui poem trebuie să pornească de la acea mişcare lăuntrică a sufletului ce nu prea poate fi explicată. Atunci când poetul nu încearcă să stăpânească poezia, dimpotrivă, se lasă el însuşi stăpânit de ea, rezultatul este o concretizare în formă de vers a unei realităţi obiective ce influenţează nemijlocit cititorul. Aici, avem de-a face cu poetul ca mediu de transmitere. A-şi căuta materialul originar al actului creativ nu stă în puterea artistului. Acest material îl ia în stăpânire, „ca o realitate obiectivă, impunând încarnarea în forme. Din interior acţionează un impuls spre organizare şi structurare care nu-i dă pace artistului până când acest impuls nu-şi atinge, într-o operă desăvârşit structurată, finalitatea şi liniştea. Artistul devine în acest fel un simplu mediu de transmitere a unui caracter care se automodelează, în felul naturii. Pentru spiritul, libertatea, voinţa şi responsabilitatea sa nu este loc aici” (Lorenz Dittman). Ceea ce ne impune nouă, cititorilor, bunul simţ este a nu uita nici un moment ce preţ trebuie să plătească vieţii artistul, în cazul de faţă poetul, atunci când este investit de către destin – ca instanţă superioară şi neînţeleasă, cu însuşirea de mediu transmiţător al acelor valori care depăşesc limita cunoaşterii experimentale.

„Opera de artă reuneşte ceea ce în natură pare a fi incompatibil”, susţine, pe bună dreptate, acelaşi Lorenz Dittman. Ceea ce creează acordul între diversele straturi de semnificaţie, concentrându-le în unitatea unei poezii, sunt acele calităţi ce pot fi identificate în raport cu conţinutul vizibil al imaginii, dar şi în raport cu semnificaţiile ei invizibile. Acestea din urmă sunt sesizabile numai printr-o privire lăuntrică, spirituală. Doar graţie acestor calităţi cu afinităţi între ele, pe care poezia Anniei le deţine din plin, devine posibilă integrarea semnificaţiilor spirituale în imaginea vizuală:

„zilele sunt numărate
ca nucile turcului […]
unele mame şoptesc în capul străzii
sunt scumpe
nucile lui

alese curate
în mijlocul mesei rotunde pe tava de
cristal le vei alege
pe cele mari
pe cele curate
pe cele mici
ca pe zile
îţi spun

o greblă harnică
palma ta acoperă viaţa”

(Jurnal pe bilete de autobuz 22)

Printre altele, poezia reflectă nevoia de perfecţiune. Însă desăvârşirea este un stadiu care permite apropierea nu şi atingerea. Înseamnă că adevărata perfecţiune artistică nici nu este posibilă. Este motivul pentru care „rămâne în fiecare operă, inclusiv în cea aparent desăvârşită, un reziduu nerezolvat, o tensiune permanentă, o contradicţie secretă” (Lorenz Dittman). Această tensiune se simte şi se transmite permanent din poezia lui Anni-Lorei Mainka. Tensiunea şi contradicţia din interiorul acesteia, nu pot fi altceva decât fermentul unor noi transformări, al unor noi forme, ce vor reflecta apropierea poetei de mai sus numita perfecţiune.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: