La cules de rodii în cartierul Rahova (17)

 

„Mergi, ajungi, iar mai mergi, iar la şlus (Schluss=final) ajungi, unde te-a dus tramvaiul. El nu ştie incotro te duşe, doar tu ştii incotro vrei, iar destinul şel bun ste şi se uite pe jeam cu tine, pe chind cel reu ste pe strade şi ride, cum greşeşti drumul“ – aşa îmi explica mie tata, cum e cu destinul…

– Ja, ja, chind mergi tu merge şi el, este ca un ochi mare, foarte mare, vede tot. Cobore cu tine. Aber dache vrei se iei o curbe in mişloc de destin, trebuie se cobori mai repede şi intr-o staţie necunoscute…..Pass gut auf („Ai mare grijă“), se nu te prinde cu uşe.“

Aşa şi noi într-o vacanţă. Plecasem la piaţă trimişi scurt de mama.

Toată familia încerca într-un fel sau altul să-şi schimbe destinul, ca să nu îl prindă cumva „cel rău“, să ajungem pe drumuri din nou, ca după război, cum au ajuns părinţii mei, eu pe atunci fiind după părerea lor „doar un Gedanke“, un gând.

Ne-a trimis mama spontan, doar aşa să cumpărăm un pepene. Era o căldură de transpira şoseaua. Pe vremuri transpirau toate. Străzile erau înmuiate, mirosea a păcură uleioasă, te ardea vara prin sandale, muştele zburau mai încet, când se loveau de geam lăsau o dâră de sânge. Azi muştele nu lasă nici o urmă roşie.

Fructele de la căldură se stricau, azi se zbârcesc, rar când vezi un fruct stricat.

Ţăranii erau înalţi, iar ţărăncile îşi ştergeau feţele bătucite de soare precum fundul pe care cocea mama vinete cu mâini grele de colţurile şorţurilor colorate.

De la căldură mirosurile pieţii era o zeamă de ierburi, ploaie, caldură şi praf. Spălate fructele îşi reveneau, iar o salată îţi umplea gura de arome.

Azi salata arată ca la carte, aromele cu părere de rău probabil că le poţi pune cu picătura, adică esenţe bio de la farmacie.

Piaţa mare Rahova nu aparţinea cuiva anume.

Avea în colţul clădirii pătrăţoase o ţeavă de care atârna un steag ciufulit – de fapt toate clădirile aveau steag şi un “Trăiască….” şters de ploi – , deasupra o tăblie mare cu litere abea citibile, iar ţăranul ştia: el acolo îşi vinde legumele şi fructele pe care le creştea din greu şi le căra numai el ştie cum, cu căruţa până la margine de Bucureşti, apoi mai departe cu furgoneta.

Erau tarabe de lemn păzite şi noaptea de ţărani veniţi de prin toată ţara, care plecau abia când terminau vânzarea tuturor sacilor. Erau îmbracaţi în cămăşi de in, de bumbac, cu opinci şi şosete groase. Rar că unul avea pantofi. Atunci nu şi-ar fi imaginat ei că în 30-40 de ani vor avea un fel de şef peste tarabe, peste piaţă – vorba vine, în copilăria mea ţăranii nu ştiau, ce e acela un “şef”.

De rugat se rugau de mai marele colectivei şi lui Dumnezeu, iar “tatăl boborului sub sticlă” se îngâlbenea pe toţi pereţii caselor de cultură, poştă, policlinică, şcoală, dar de rugat la el sau de el nu se ruga nimeni. Ah, ba da, din când în când câţiva oameni în televizorul alb-negru, seara pe la opt, se pare că nu deranja prea tare.

Mi-a apărut “ctitorul” într-un anticariat, imediat cum am deschis un atlas botanic. Nu m-a speriat, am trăsărit şi aveam sentimentul, că e cineva apropiat.

După 3 decenii zi de zi, după 3 decenii de dimineaţă, toată ziua şi apoi înainte de culcare să auzi un nume, tresari când auzi numele sau când îl vezi cum stă “bosumflat” şi cu o “buclă tinerească”, pe care sigur i-au desenat-o cu tuşul înainte să-l multiplice de milioane de ori.

La grădiniţă am învăţat că era un om de aur, un tată bun, iubitor, mai bun decât tatăl meu, care venea rar pe acasă şi în rest îmi dădea sfaturi pe care nu le puteam aplica.

Acest “tată al tutulora” însă, care ne privea de pe toţi pereţii ţării, nu m-a putut impresiona după ce am trecut în clasa a doua şi nu m-au făcut pionieră în primul lot, doar pentru că am vorbit în oră şi am recitat o compunere, pe care nici nu o scrisesem.

Tovarăşa D. mi-a spus tristă că pedeapsa vine “de sus”: se ştie că eu nu am făcut compunerea şi astfel nu voi purta cravata de pionier. Ruşinea aceea nu e de descris în cuvinte. Cravatele colegilor păreau toate că râd de mine. Ei se pare aveau sigur un talent în plus şi un merit uriaş şi că “acolo sus” sunt iubiţi. Aşa era, “acolo sus” pentru unii era cineva, care îi aştepta cu o tavă de împliniri.

Am plâns pe ascuns, am jurat că nu mai vreau să aud de nici un “tată de perete” şi am rămas după ore în bibliotecă cu tovarăşa, să caut în cărţile de geografie o altă ţară, în care se vorbeşte deschis, unde nu există “acolo sus”.

După cinci ani de bibliotecă am învăţat atâtea, încât îmi era greu să mă hotărăsc.

Acum piaţa nu mai e pentru ţărani, ci pentru pieţari: persoane, care par a păzi roşii şi cartofi. Nu au mâini sau trup pentru a săpa pământul, a stropi firul de roşie sau ce să mai vorbim a se cocoşa peste brazdele de gulii, salată, varză, spanac sau ce tot creşte pe câmp.

Ei, pieţarii, trăiesc prin piaţă şi pe la marginea ei, nu pe la casele lor înconjurate de grădini. La piaţă ei sunt cei care întind mâna să le dai banul.

Până să ajungă marfa – nu-i mai zice nici cartof şi nici ceapă, sâc! – pe mesele de beton ,- nu de lemn şi nici tarabe – e o cale lungă!!

Pieţarul pune mâna doar cu mare noroc pe marfă din România. Marfa vine de departe, de aceea îi şi zice “marfă”. Vine pe drumuri ocolite din Turcia, Bulgaria, Olanda uneori chiar din Jordania, Egipt, Israel.

Pieţarul are nevoie tot timpul de noroc şi să se aibă bine cu destinul, acela de care îmi zicea tata că merge tot timpul alături de noi. El “pune mâna pe marfă-de-marfă”, aşa se zice acum, dacă e un fel de rudă cu o altă cunoştinţă cu o altă rudă a şefului de piaţă.

Aşa am auzit cu urechile mele în această vară de la o femeie, care încerca să vândă un pumn de usturoi. M-a mirat cum stătea ghemuită la colţul pieţii, unde pe un batic îşi pusese usturoiul. Povestea ei poate că nu era completă, dar vorba proverbului “ Usturoi n-ai mâncat, nici gura nu-ţi miroase”.

Apoi am vrut să cumpăr oase pentru căţelul, care mai trăişte în grădina noastră. Anul trecut erau câteva tarabe în spatele pieţii, unde se vindeau oase, da, oase pur şi simplu, câţiva lei punga. Nu eram singura, care venea să ia câteva kg. şi apoi să le fierb cu orez.

Şi câinele e un fel de om, nu poate mânca tot timpul numai pâine goală, zicea mama. Îi trebuie şi lui ceva zeamă, ca să poată dormi mulţumit.

Ei bine, în spatele pieţii Rahova nu mai e nimic. Adică nu tarabe, în rest mormanele de gunoaie, fiare vechi, maşini invalide, parcă au căzut de undeva de sus şi şi-au rupt costele şi picioarele, nu mai au nici cauciucuri nici geamuri, iar portbagajele sunt cuiburi pentru câini şi pisici.

Pe scaune cojite de vreme stau bărbaţi între băltoace şi joacă table, în maieuri mulate pe burţi sfătoase, concentraţi şi plini de muşte.

– Unde sunt cei cu oasele? Întreb încercând să stau cât se poate pe vârfuri între două bălţi mai mici.
– Ce zici, oase, care oase, păi nu ştii….? răspunde unul, cel cu scobitoarea între dinţi şi cu degetul mic întins perfect, cu o unghie lungă şi vizibil dată cu pila.
– Nu stiu, ce să ştiu…..
– Ăia cu oasele s-a mutat peste stradă….
– De ce?
– Nu întreba , du-te şi vezi, oase aici nu mai găseşti, oale dacă vrei, linguri de lemn sau vrei şi mata vreo fătucă….şi râsul le mişca maieurile transpirate, şi le cutremura ceafa acoperită de solzi de praf în forme de stalactite şi stalacmite, iar zarurile cădeau anapoda de cât puteau să rîdă cu poftă la faţa pe care am putut să o fac la propunerea lor cu “fătucă”…..
– Şi de ce s-a mutat piaţa ?
– Păi s-a mutat, aşa a vrut şefu…
– Piaţa are şef?
– Hai pleacă d-aci, oi fi freo sectantă, că nu ştii sau te faci, aici şefu e ala cu maşina mare şi lucioasa că nu-i fir pe ea, băi, ăla de-i zice Nichi Scorpion…
– Aha, bine, mă duc..
M-am dus peste drum. Aşa era. Aveau oase. Acolo era parcată nu numai o maşină mare, ci mai multe, toate curate ca lacrima, goale, nu era nimeni în ele să întreb şi eu ce şi cum.

Un băieţel stătea pe trotuar şi bătea cu o nuia o băltoacă formată din apa, ce ieşea din piaţă, care ca să zic aşa, îşi cauta drum spre un canal, pe care nu-l găsea.

– A cui e maşina….?
– Păi mata nu ştii, cum “a cui”, a lu Scorpionu….
– Toate?
– Nu ştiu.
– Dar tu de ce te joci în baltă?
– Aştept.
– Ce?
– Să-mi dea să car.
– Ce să cari?
– Marfă.
– De ce?
– Păi ce sa fac?
– Să stai acasă, să te joci…
– Păi ce să mănânc?

Nu mi-a cerut nimic. S-a uitat la mine cu ochi încercănaţi, ar fi răspuns la orice întrebare, putere să ceară ceva nu mai avea. I-am dat 5 lei, şi-a cumpărat brusc o merdenea şi n-a mestecat-o. Nici nu erau de mestecat, am cumpărat şi eu, păreau din gumă, fără brânză şi mult cauciuc, da, cauciuc fierbinte.

– Hai mamă , îmi zise vânzătoarea, nu te mai uita aşa, azi, mâine nici asta nu ai să mai mesteci….

Am luat oasele, i-am luat câinelui totuşi încă doua pâini şi am încercat să mă urc în tramvaiul 32. Acum e unul lung, modern, cu multe uşi, cu un compostor sau chiar două, dacă nu-s stricate. Nimeni nu scoate bilet, nimeni nu compostează.
Mă aşez totuşi cu pungile grele.
Câteva secunde înainte să mă dau jos mă opreşte peste umăr o femeie solidă.
– Stai, biletele, buletinu şi nu ţipa.
– Poftim?
– Hai, mişcă.
– Nu pot, nu vedeţi că am mâinile ocupate. E în buzunar.
– Stai, buletinu….pă voi astea vă ştim.

Între timp lumea cobora pasivă.
– Bine, stau, nu cobor, aici e biletul. Între timp cumpărăturile din plasele neantrenate pentru atâtea kg. şi zbucium s-au rupt şi cartofii mei au luat-o singuri pe scări în jos.

– Nu e bun.
– Cum nu e bun, doar aţi văzut şi unde m-am urcat şi ce-am făcut.
– Scoate bulentinu sau 20 de ieuro….
– Poftim? Nici nu mă gândesc….şi mi-am pus poşeta sub braţ, am scos celularul şi am sunat un prieten din cartier, să vină să mă scape de acest Rotweiler de om.
– Pe cine suni? începu femeia vânturând un fel de legitimaţie. La poliţie am numai eu voie să sun.
– Exact, am sunat eu la poliţie….am spus aşezându-mă iar, pentru că între timp tramvaiul ajunsese la capăt de linie şi o lua înapoi spre oraş.

Am aşteptat să vină următoarea staţie. Controloarea supraponderală a luat-o mai încet decât cartofii mei pe scări în jos şi pur şi simplu a fugit.

Oamenii din jur nu au intervenit nici o clipă. Pe vremuri ar fi ieşit o mare bătălie şi multe strigăte pro şi contra.
Interesant este că aceeaşi scenă s-a repetat încă de două ori, tot într-o sîmbătă, tot din piaţa Rahova spre capăt şi tot numai mie.

Ajunsă la poliţie de cartier cu alte probleme am întrebat de curiozitate, dacă se ştie de aceşti controlori ciudaţi, care din tot tramvaiul mă aleg numai pe mine şi într-o răsteală demnă de o crimă, îmi cer să le dau bani, cu motiv că biletul n-ar fi valabil.

– Da, ştim, sâmbăta nici nu sunt controlori pe ruta aceea, ci mai încearcă şi ei să facă un ban, alegându-vă pe dvs. pentru că nu-şi imaginează că vă apăraţi şi ceva bani tot le daţi.

Primele experienţe de genul ăsta, când eşti atacat brusc de un om sau de un copil pe stradă care se lipeşte de genunchiul tău ca o ventuză – doar egiptenii ne fac concurenţă în această privinţă! – , m-au pus pe gânduri, căutam soluţii, primele vizite prin Bucureşti le-am făcut numai însoţită de prieteni.

Apoi mi-am amintit de tata şi de împărţirea lui naivă în destin bun şi rău: încerc pe cât posibil să-l las în urmă pe cel rău şi să mă ţin după cel bun.

Să mă întorc la mersul la piaţă de plăcere să cumpărăm un pepene.

Mama i-a explicat “klar und deutlich” “clar şi limpede?”, dar tata nu prea băga în seamă dacă-i explicai în detaliu. Repeta “ja, ja”, clipind strâmb dar ştrengăreşte din ochiul stâng ieşea pe poartă.

– Was hat sie gesagt….? Ce a spus ea….?

Mama era pentru el o “ea”….Ea spunea , el făcea…dar el nu prea ţinea minte, el ştia ce vrea el, ce vrea altul, era treaba celuilalt.

– Eine Melone…un pepene.
– Ja, ja ….Melone….adică ea spusese ca el sa cumpere un pepene.

De fapt mama săraca dorea să scape de noi sâmbăta. Era o zi în care ea putea să spele, să dea pomii cu var, să aerisească şi să facă “rostul”.

„Trebuie duminica să te prindă liber“ era una din legile salvate de mama cu mare efort, dar tot atâta încredere şi bucurie de acolo din lumea ei tradiţională până în capitală. Da, duminica pe noi ne-a prins mereu liberi, un sentiment că totul are un rost şi un gust, pe care nu-l uiţi niciodată.

Sâmbăta seară trăgeam din greu pentru libertatea de duminică. Toate găinile trebuiau controlate, adica daca mai erau, daca dormeau bine, daca strachinile lor erau spalate si totul era proaspat.

Se spăla toată sâmbătă şi se apreta, de la mic la mare şi asta nu sub formă de glumă.

Aşa am ajuns eu cu tata la piaţă sub motivul, că pepenii de la piaţă sunt mai buni decât de la cei care îi vând la căruţă pe străzi.

El era foarte uimit de piaţă – ar fi cumpărat de toate, dar eu îi spuneam mereu că ăi asta sau asta avem deja. Mama era o gospodină perfectă aşa că el , atâta avea de făcut de data asta– să cumpere un pepene.

Eh, el ca un bărbat adevărat, a avut o ideea: să treacă pe la nea Ionel, ,,frizerul de Rahova”, să-şi taie părul blond şi mult, Ionel care era dirijat de Tante Paula cu o telecomandă în priviri, i-a dat o vişinata şi i-a dat şi el idee lui: să se uite la fotbal, iar în final tata să cumpere şi câteva kg de lână de la Leana a lu’ Costică…

– Da, ja, ja domn Willi – zier gut….forte bune lâne domn Willi, se bucura toata lumea, imitându-l la vorbă şi zâmbet!

Eu dădeam din mâini şi din picioare, el clipea strâmb, eu şopteam în germană cât de mult se va supăra mama, dar el trebuia să dovedească că e atotputernic şi ştiutor….Doar venea chiar din ţara Germania, care ne adusese pe lângă multe alte dandanale şi foraiber(Vorreiber), Şpiiilhose (Spielhose) şi faimosul „mişto“ …..(Mit plus Stock egal mişto….care adicatelea nu vine din limbaj colocvial!)

Atunci tata ca să facă isprava mai mare, i-a spus frizerului Ionel să mă tundă la zero „ka se tace“.

– Drăguţă, a încercat acesta cu ochi spălăciţi şi pielea alb spre galben să mă liniştească, vrei un balon?
– Vreau.
– Vrei şi cartea lui Nils Holgerson – uite, e groasă dar frumoasă?
– Vreau.
Uite aşa m-au tuns la zero.

Avea tata o idee preconcepută în acei ani: tunsul la zero îţi îndeseşte părul, apoi vei avea chiar mai mult decât ai nevoie.

Mulţi copii erau tunşi la zero în Rahova, dar cred că din cu totul alte motive, pentru că de cantitatea de păr şi bucle nu cred că le ardea părinţilor, majoritatea fiind activi în trei schimburi pe la fabrici şi uzine.

Cartea o primise pe gratis. Editurile trimiteau peste tot chiar şi frizeriilor câteva volume. Nils Holgerson cu gâsca lui Aka mi-a arătat multe ţări, dar era o simplă carte şi chiar aşa mică cum eram, poveştile erau poveşti şi viaţa, viaţă. Pe tata îl mai credeam cu poveştile lui, naive cum erau, dar mă făceau să râd, iar de mama să nu mai vorbim.

Aveau ei o încredere oarbă în politeţe, punctualitate şi multă carte.

“Ja, ja, te pot duce până la capătul vieţii în direcţia dorită, ja, ja…… „

Au uitat săracii de direcţiile celorlalţi, care printr-un sectorist, un bileţel băgat în buzunarul potrivit sau o poveste inventată la timp, te poate duce chiar în direcţia opusa, cu punctualitate şi diplome cu tot.

Tunsă la zero, cu un balon agăţat de încheietura şi un pepene prea greu, un tată mergând dupa câteva vişinate pe mijlocul drumului ne-am întors acasă, unde am găsit totul în ordine.

Dar n-am ajuns toţi. Noi am ajuns, dar greutatea pepenelui m-a răpus. Mi-a căzut în mijlocul drumului. Cel mai mare roşu şi transpirat pepene pe care l-am văzut, mulţi sâmburi de jur împrejur, iar tata zâmbea ştrengăreşte tuns proaspăt:

– Ja,ja, was wirst du sagen… ce-ai să spui?

Eu am început să plâng, ce puteam să spun, mă dureau mâinile, mă gândeam: „mama mă va certa, nu mai am păr pe cap şi acum nu mai avem nici pepene“.

Ajunşi în curte îmi amintesc de privirea mamei. O femeie albă ca varul şi mută. Cum ne-a trimis ea pe noi doi şi cum ne-am întors!

Încercasem probabil să păcălim destinul prea tare şi prea tovărăşeşte şi cum ne-a prins, ne-a pus piedică. Altă explicaţie nu aveam pentru frigul pe care îl simţeam de jur împrejurul capului “dezbrăcat” şi pepenele rămas în urmă bucuria muştelor, ce rezistase săracu până aproape de casă.

A fost şi singura dată când am avut atâta curaj: un balon, o carte şi un pepene……pe o şosea ce pe vremea aceea mi se părea că traversează cel puţin jumătate din Bucureşti.

Pepenii nu i-am mai dus în braţe niciodată. Toţi mi se păreau grei din start.
Frizerii mi se păreau toţi, că vor să taie şi să spânzure şi să povestească ceva ce nu-i adevarat, ţinând morţiş la modelul lor de viaţă.

Tata a râs şugubăţ pe sub ochiul înclinat şi pe sub mustaţă, chit că nu avea niciuna……

“Fiecare pasăre pe limba ei piere“– also, du passt auf das naechste mal, ai grijă data viitoare, îmi zise mama, să nu te mai tundă la zero, pentru nimic în lume….

Ja, ja, dar cum să ai grijă de ce îţi spune tata şi mama?

Ah, şi mai e în română un proverb pe care nu l-am aflat de la mama: sfaturile sunt bune de dat!

Anni-Lorei MAINKA

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: