Liviu Ofileanu: “Lirismul esenţializat” („Jurnal pe bilete de autobuz”, de Anni-Lorei Mainka)

 

Nu prea ştim în ce măsură o lansare de carte poate fi socotită un eveniment reuşit, sau dimpotrivă unul ratat, dacă o carte nu a luat cutare distincţie sau niscaiva premii; dar, când o carte are succes de public, chiar dacă nu excelează în ovaţii critice, ne rezumăm la afirmaţia că respectivul autor este uşor asimilabil, adică „pe gustul mulţimii”, şi nu „pe gustul generaţiei”. Şi chiar dacă aşteptarea validării axiologice poate continua, dacă în treacăt fie spus, adevărul că spiritul gregar primează indiferent de mediul de activitate este destul de crud – trecând peste aceste vorbe cu oarecare legătură în peisajul contemporan al găştilor literare, consemnăm cu satisfacţie o nouă carte la Editura Brumar din Timişoara, an curent: „Jurnal pe bilete de autobuz”, de Anni-Lorei Mainka (carte postfaţată Florin Caragiu şi Felix Nicolau). Cartea arată splendid ca formă, nr. de pagini (140) bine legate, şi numai disproporţia dintre formatul literei de text (10) şi marele spaţiu alb, facilitat de dimensiunile cărţii (19 x 19 cm ) şi tulburat ici-colo de câte o imagine în ton – denotă un artificiu inconsistent din partea tehnoredactării, deşi se miza probabil pe o vagă impresie a cărţii-obiect, cu inserţii ale unor „pagini de doliu”, asemănătoare negrului de pe tabla din şcoli unde poeta va fi predat limba lui Goethe.

Ambii prezentatori ai cărţii de faţă au căzut de acord că ne aflăm în dreptul unei poezii de notaţie în tranzit, şi cu funcţia de „recuperare” a lumii personale, autobiografice etc.; această concluzie are premisa „impusă” chiar de titlul şi factura poemelor în sine, scurte auto-descrieri, rememorări „la rece” efectuate în registre alternative, cel grav minat de cel colocvial. Evident, orice text (o ştim de la Marcel Proust) se erijează în document de viaţă, accede la recuperarea unui Real, care nu este realul banal-cotidian, ci suma stărilor neconjugate decât printr-o experienţă de alter-ego, spiritul creator. Faptul că poeta ştie să reaşeze piesele de şah pe masa prăfuită a clişeelor textualizante optzeciste, recizelând şi îmbogăţind astfel (pe cât mai era posibil!) avatarurile poeticii în cauză – atestă că avem înaintea ochilor un spirit lucid, conştient de poncifele şi pericolele reiterării programatice. 

Poemele se aşază în fişe autobiografice (redenumite pentru un plus de prospeţime şi emulaţie cu generaţia pomenită), aşa-numitele „bilete de autobuz”, care fac un corp comun cu linia bus-ului american, unde directeţea vorbirii refuză ingabamente care complică inutil textul şi trasmiterea mesajului. Cuvinte şi imagini sunt dispuse contrapunctic, învăluite de tonul familiar-colocvial, texte în care predomină sugestia versului esenţializat – tocmai pentru a-şi masca „slăbiciunile” fiinţei, impulsul rostirilor oraculare ca rod al lecturilor (probabil din poezia germană expresionistă); apoi, pauzele de respiraţie, tăieturile versurilor şi imaginile-celulă aflate în libertate – ca un far văzut din hăţişul procedeului „mise en abîme” –,  stabilizează emisia, conferindu-i autenticul rostirii şi grefa personală, chiar dacă ne aminteşte de poezia cerebrală a lui Cezar Baltag.

În conformitate cu „poezia Texistenţei” (fuziune Text şi Existenţă), autoarea discută îndelung pe teme variate, de unde nu lipsesc accentele dramatice acoperite cu voalul transparent al surâsului; e vorba de o poezie deschisă, necomplexată de fiorul rostirilor filosofarde, deşi se apropie de un soi de „maieutică” aplicată în câteva monologuri care-i fac „portretul de artist”, iar izbânda devine vizibilă prin recuzita plastică a traficului de obiecte şi situaţii, mai precis când elementele simple care-i compun textul sunt iradiate cu plurivalenţe semantice, inserţii metafizice fără a sucomba în preţiozităţi lexicale.

Dacă vorbim de un program, de un mesaj pe care poezia de faţă ni-l propune – putem declara o carte rotundă, cu binecunoscutele teme majore, minimalizate în sensul redimensionării lor prin actul recepţiei (conform conceptului de lector producător de sens) şi ne rezumăm la câteva nuanţe specifice poeziei postmoderniste, dar nu numai: alertă existenţială potolită prin descrierea cauzelor şi fenomenelor, nevoia acută de Celălalt (Alexei, perechea, etc.) exprimată la cel mai înalt mod poetic: partea pentru întreg, întregul pentru parte, apoi elanul vital filtrat în texte cu sângele rece al unui ceasornicar.

Iată o mostră din febra poetică a „jurnalului”, unde lirismul abundă presărat cu date autobiografice, încercuind tema înstrăinării resimţite la întoarcerea în ţara natală, tensiunea fortunei labilis, pauze temporale în trecut  şi prezent, un poem citat în totalitate: „nu-ţi roade iar unghiile// ştiu te deranjează/ noapte bună// dormi deja?/ hai mai roade-ţi puţin unghiile// frunzele grase stoarse de roţile grele pe şoseaua îngustă/ îmi aduc aminte de tine cu pătura trasă pe cap/ cum îţi rozi unghiile pe furiş/ încet mă pierdeam între pleope cu şoapte mute/ îmi pare rău de oboseala ce nu a putut ţine piept singurătăţii ce se aşezase la masa plină de sarmale şi mămăligă/ mi-a rămas gustul nisipos al mămăligii în seara despărţirii de mama nu m-am spălat pe dinţi nici tu// îţi scriu aceste rânduri să ştii că nu m-a deranjat defel/ că îţi rodeai unghiile/ m-au durut tăcerile noastre din orele seci înşirate la patul femeii dumnezeu/ care dădea palid sfaturi nu uitaţi să vă împăturiţi şosetele seara/ grijile ce ne-au înecat serile geamantanele pe care le/ înstrăinam cu mâini încleştate pe mânerele roase pe care/ mama şi tata le mângâiaseră senin atunci în anii ’60/ la etajul întâi al magazinului Victoria// ştiu nici tu nu ai auzit de anii ’60/ pentru tine sunt pătratele tăiate de tata pe calendarele cu care a acoperit pereţii bucătăriei/ el credea că va opri timpul/ a început cu 3000 de zile înainte de pensionare/ pe o bancă lungă în curtea cu o boltă sănătoasă tăia cu creionul chimic lună de lună// şi să vezi ce voi face eu la pensie – grădina – un paradis/ gardul va fi cel mai drept vor veni vecinii să se întrebe eh de unde aţi cumpărat vopseaua/ domnule ah aveţi pe cineva las’ că ştim noi// tata a oprit timpul tocind un creion chimic şi zarurile de table// uite aşa s-au strâns calendare care au umplut geamantane care au umplut dormitorul au/ invadat balconul au înfundat pivniţe peste pivniţe/ kilograme de ace de siguranţă elastice saci de dopuri de plută capace pentru borcane etanşe/ linguriţe articole decupate împăturind medicamente pisate/ îţi scriu toate astea ca să ştii nu m-am întors tuşind spre perete ca să adorm uitându-te în / somn / mă dor ochii ce nu te-au privit în faţă când m-ai luat în braţe în vârful scării la începutul/ nopţii credeam că doreai să îţi ceri scuze că sforăi/ nu m-a deranjat nu/ am adormit muşcându-mi buzele să nu îţi pun întrebări despre mama// a fost singura dată că mi-ai spus să vin punctual să nu uit să aduc o geantă mare/ eşti copilul care mă sperie cu propoziţiile scurte ascuţite// zilele s-au uscat în privirile noastre ca smochinele de crăciun/ cuvintele mi s-au oprit între măsele şi obrajii pătaţi de nesomn// tu mi-ai cules amintirile mamei pe care ai cunoscut-o atât de copil ce curaj// sub masa din bucătărie la îndemână le vei găsi// închid ochii acum şi ascult printre gene cum îţi rozi unghiile/ şi te acopăr cu pătura mamei”, (poemul „Jurnal pe bilete de autobuz 3” , p. 12).

Deşi e prea devreme să emitem ipoteze asupra „prizei la public”, putem considera ca subînţeleasă accepţia că poezia generaţiei optzeciste a deschis o cale de pe care au deraiat toate căruţele cu birjari schizofrenici, ale căror utopii mecano-tehniciste sau păşuniste cântau fără s-o ştie prohodul unui sistem de represie, învins prima oară prin texte, cu ajutorul sperat al literaturii. Astfel, există autori foarte buni care au dispărut din peisaj, dar nu din literatură, iar cei care au cerebralizat viaţa omului în text – optzeciştii, au devenit efigii ale înnoirii, scriind pe gustul mulţimii flămânde şi visătoare de libertate.

Un autor aflat, pare-se mereu în contratimp, Anni-Lorei Mainka, se poate situa pe calapodul liricii introspective, unde aerul de „jurnal” într-un text literar este o găselniţă ingenioasă (de la André Gide încoace), folosită cu funcţia de paravan ipotetic în cazul unei reproduceri greşite a metatextului; atunci, poemele se apără singure prin auto-înscrierea acestora în dreptul (la fel de ipotetic!) jurnalului ca specie literară, ceea ce este parţial adevărat, la urma urmelor, dacă banalul-cotidian are acces la realul încartiruit în text şi viceversa. Poeta notează totul, dar nu o face la voia întâmplării, feed-back-ul fiind prezent în dreptul fiecărei piese, prin luarea în răspăr a propriei seriozităţi, acea ironie a îngăduinţei tipică oamenilor încă dotaţi cu simţul empatiei; şi dacă notează totul, o face autocomentându-şi notaţiile, neîncrezătoare în cuvinte, în puterea acestora de a reda plenitudinea simţirii. Ca un bucătar priceput, profesoara de limbă germană ştie câte „condimente” sunt necesare într-un text, cum să apese clapele existenţiale, şi pe care note „trebuie” să sune muzica poemelor sale… Avem astfel, cu acest nou volum o reală poetă: Anni-Lorei Mainka.

 Liviu OFILEANU

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: